Cea mai impresionantă întâmplare cu Cuviosul Gherontie a fost pe la începutul anilor 2000, când mergea des la Mănăstirea Hurezi. Eu abia atunci am reuşit să îl cunosc mai bine. Îl văzusem la mănăstire şi credeam că el nu mă cunoaşte. Mă gândeam că dacă mă întâlneşte pe stradă nu ştie cine sunt şi de unde.
În perioada aceea aveam ascultare la bucătărie, iar dânsul tăia lemne, undeva în spatele bucătăriei. Aveam de curăţat nişte cartofi şi am ieşit în spatele bucătăriei, acolo unde era Cuviosul. Eram numai amândoi. Dânsul crăpa lemne şi îşi vedea de treabă, fără să se uite la mine. Nu i-am spus nimic, dar am văzut că are o cruce la gât. Ştiind că are o viaţă deosebită, în gândul meu îmi spuneam că mi-aş dori şi eu să am ceva, chiar crucea aceea, s-o am de binecuvântare de la dânsul. Urma să ne rasoforească, să ne călugărească. Gândindu-mă eu aşa, când s-a apropiat de mine mi-a spus: „Iui, dragă, crucea asta… nu pot să despart de ea, pentru că este de la …” şi mi-a spus de la cine, dar mie deja mi se tăiaseră picioarele când am auzit ce îmi spune. Şi a continuat: „Eu peste două săptămâni vin din nou la Horezu şi îţi aduc o cruce mai bună, mai frumoasă.”. Nu mai ştiu ce i-am răspuns, dar în mintea mea necredincioasă, m-am gândit: „E, mai şi ştie de mine, cine sunt…”. Tot cu gândul aceasta am fost, că nu va mai şti la cine să dea crucea. Pe de altă parte, m-au năpădit o serie de emoţii: de unde ştia Cuviosul ce gândisem eu despre crucea lui de la gât.
În scurt timp, nu ştiu dacă au fost două săptămâni sau mai puţin, a venit la mine cu o cruce şi mi-a dat-o: „Uite, crucea! Ţi-ai dorit-o, ia-o!”. A fost foarte mare mirarea mea că a ştiut ce am gândit, că m-a găsit după aceea, pentru că abia după ce au mai trecut destui ani ne-am mai apropiat şi am crezut eu că ar fi putut să mă recunoască undeva. Am trăit mereu cu gândul acesta şi l-am întrebat cum m-a găsit. Doar râdea şi nu îmi dădea un răspuns clar.
Pentru mine era clar că viaţa lui era pe linia pe care ar fi trebuit să fie a noastră, a tuturor, dar, în acelaşi timp, vedeam şi cum oamenii care nu îl înţeleg se smintesc. Am văzut şi alţi oameni care îl înţelegeau pe Cuviosul de prima dată şi cum se uita Cuviosul la ei.
Am simţit că a făcut o lucrare mare între noi, la mănăstire, dar acest simţământ se datorează şi minunii, care nu mi s-a întâmplat cu altcineva, a experienţei personale trăite în două rânduri: când mi-a spus despre cruce şi când mi-a adus-o. Ţin minte ca acum momentul în care am primit crucea de la el. Mi-a adus una mult mai mare decât cea pe care o avea la gât (când mă gândesc la el îl văd doar cu cruce la gât) şi i-am spus: „Cuvioase, da-i cam mare! Nu ştiu dacă pot să o duc!” „Lasă, că te descurci!”. Ştiu sigur că de la început o duc cu Cuviosul împreună, că singură nu puteam să o port.
De când a trecut la Domnul îi cer mereu ajutorul – şi îmi răspunde negreşit – spun şi altora despre sfinţenia vieţii lui.
Monahis M.
