Îmi amintesc, de asemenea, că atunci când Cuviosul a murit în Betleem în toiul unui pelerinaj, părea că regizase totul perfect și îi ieșise de minune și ultimul act, s-au încins tot Internetul și Facebook-ul duduind de atâta Gherontie, cu schimburi de povestioare și filmulețe, conturând hagiografic ad-hoc și fluid conturul unui sfânt de poveste.
Nu aveam cum să nu mă prind și eu într-un asemenea tumult la trena acestui nebun înțelept și radios în Hristos. Mă întrebau studenții de odinioară și de departe despre funeralii, ca și cum ar fi dorit să participe și ei toți la nunta aceasta a Cuviosului cu Biserica, iar când am primit primele fotografii ale celui întors acasă din Casa Pâinii, văzându-l cu ochii deschiși și cu zâmbetul pecetluit pe față, ca un fruct dulce confiat, cu mâna încremenită în semn de binecuvântare, m-a podidit plânsul eliberator de odinioară, plânsul dulce care survine atunci când te atingi cu ochii de chipul și văzduhul sfințeniei.
Tumultul a continuat în Alba Iulia și în țară cu dorința multora de a participa la funeraliile de la Tismana. În casa noastră, primul care a dorit să meargă neapărat acolo și să-și ia rămas bun de la Cuviosul a fost în chip mirabil băiatul cel mare, Ionuț, care și-a amintit că în adolescență cândva Cuviosul i-ar fi sărutat mâna, semn de mare smerenie și de implicare în vindecarea sufletească. Așa că familia noastră a fost reprezentată la înmormântarea acestui sfânt de Ionuț și de Silvia-Ileana, preoteasa mea, care s-au întors de-acolo copleșiți, ca de la o mare sărbătoare. De altfel, Ionuț are priză la sfinți și, după câțiva ani, a ajuns tot așa, ca prin minune, la înmormântarea altui sfânt mare, Părintele Emilianos, la Ormylia.
Mai târziu, aveam să aflu măcar în parte tâlcul pedagogic al lucrării Cuviosului în familia mea: după ce părintele Dorin Opriș mi-a dăruit primele două volume de mărturii despre Cuviosul Gherontie, cărți care s-au desprins din pachet și au sărit pur și simplu pe mine, m-am lăsat prins în vraja lecturii și, la un moment-dat, după un episod de râs copios la giumbușlucurile gherontice, am intrat în dialog cu fiul cel mic, Emanuel-Maxim, intrigat de hazul meu, și, întrebându-l dacă atunci când mergea cu mama Silvia la vecerniile de la catedrală nu l-a cunoscut mai bine pe Cuvios, copilul a început să zâmbească și să-mi povestească minunea vederii lui în lumină într-un ajun de Crăciun, după slujbă strigându-i și lui, înluminat, din fața icoanei de hram cu Sfinții Arhangheli: „Bunătate, bunătate, bunătate!”.
Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui și minunată lucrarea Lui în viața noastră cea de toate zilele, atunci când noi suntem ocupați cu altceva! Dumnezeu are acest simț al lipsei din viața noastră și trimite pe te-miri-cine și te-miri-când să umple un gol și să plinească un om, o familie, o obște, un oraș, o țară, o lume. În această lucrare nu lipsește nici umorul.
Pr. prof. univ. dr. habil. Ioan (Jan) Nicolae,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia
