Ora 7 şi 15 minute. Oftez lung, oboseala acumulată în această săptămână îşi spune cuvântul. E vineri. O zi ce urmează a fi încărcată de emoţii şi frământări. Pandemia de Corona Virus a adus fiecăruia ceva neajunsuri. Familiei mele şi, implicit, mie, ceva mai multe.

Urmează să am două interviuri, în această zi, la două instituţii diferite. Mă uit în jur. Sentimente contradictorii mă inundă. Locaţia primului interviu îmi cam inspiră ceva teamă. E cam departe, o zonă a Bucureştiului neexplorată de noi până acum. Oftez din nou. Ochii mi se umplu de lacrimi şi îmi spun că renunţ la interviul de dimineaţa. Însă tot neliniştită sunt. Îmi ridic privirea şi văd chipul Cuviosului care zâmbeşte unic pe coperta cărţii „Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos”. Îl privesc adânc şi îl întreb în gând: Cuvioase, să mă duc dimineaţa, tu ce zici? Şi deschid cartea ce tocmai o primisem, iar titlul mare era: „Da, dragă, ca o minune!”.

Am prins aripi, m-am pregătit, mi-am luat soţul şi am pornit către locaţia interviului. Am ajuns mai devreme decât am crezut, aşa că, aşteptând, am văzut un tânăr tătic ce aştepta la poartă. Din curte se auzeau plânsete de copil. Domnul, văzându-mă, zice: „Al meu plânge, e învăţat doar cu noi, nu ştiu cum se va adapta…”. Am discutat puţin cu acel domn despre copii şi adaptare şi neliniştile care sunt nefondate de cele mai multe ori, dar reale şi normale, ale părinţilor vis-a-vis de micuţul ajuns pentru prima zi la creşă sau grădiniţă. Timpul a trecut, interviul a avut loc, totul a decurs minunat, aflu că un sediu de la un fost loc de muncă a fost casa de locuit a persoanei care a iniţiat interviul, ies şi întâlnesc la poartă acelaşi tătic aşteptând. Îi spun că e foarte bine micuţul, să se relaxeze, să bea o cafea, că totul e ok. Şi plec.

A avut loc şi al doilea interviu, oferta salarială mai mare, sediu impunător, condiţii de lucru oarecum mai lejere, locaţie mai aproape de locuinţa mea. Acum dilema, alegerea ar fi trebuit să fie uşoară, doar toţi avem nevoie de ceva mai bun…

Ajung acasă, discut cu soţul meu, punem în balanţă cele două oferte şi mă hotărăsc să accept proba de lucru de la prima locaţie, cea de dimineaţa, cu oferta salarială mai mică, muuult mai departe de locuinţa mea, dar acceptată mai mult de inimă. A fost un relativ război între ce zicea raţiunea şi ce dicta inima…

Iau din nou cartea Cuviosului şi îl întreb dacă am făcut o alegere bună. Deschid cartea şi scrie un mare titlu: „Dragă, dar dă-i băieţelului să bea lăptic!”. Din nou, i-am mulţumit Cuviosului cu lacrimi de recunoştinţă că ne este alături. Acesta era băieţelul tăticului din faţa primei grădiniţe…
Iar asta este doar o mică parte din ceea ce a făcut Cuviosul pentru mine, doar o foarte mică parte…

Caliopia Mihai