Mănăstirea Diveevo – unul dintre cele mai venerate locuri sfinte din Rusia, binecuvântat de Sfântul Serafim din Sarov şi umbrit de ocrotirea Maicii lui Dumnezeu – a dat lumii multe cuvioase şi mucenice, care au strălucit cu sfinţenia vieţii lor, cu înainte-vederea şi cu minunile, povăţuind pe calea mântuirii nenumăraţi creştini. Între sfintele nebune pentru Hristos, Paşa din Sarov a rămas până astăzi poate cea mai iubită de creştinii ruşi, multe întâmplări legate de înainte-vederea ei fiind consemnate până şi de gazetele vremii. Canonizată de Biserică în anul 2004, îşi are moaştele la Diveevo şi continuă să veselească inimile credincioşilor cu ocrotirea şi mijlocirea sa către Dumnezeu.
Fericita Pelaghia Ivanovna a aşezat-o în locul său pe Parascheva Ivanovna cu acelaşi scop cu care preacuviosul Serafim a trimis-o pe ea la Diveevo – să mântuiască sufletele celor care se nevoiau aici de atacurile vrăjmaşului neamului omenesc, de ispite şi de patimi, dându-i fericitei darul înainte-vederii. Dacă minunata roabă a lui Dumnezeu, fericita Parascheva Semenovna Miliukova, o numea pe Pelaghia Ivanovna “al doilea Serafim”, atunci “al treilea Serafim” după duh şi suferinţă a fost Parascheva Ivanovna de la Diveevo, pe care toţi cei din mănăstire o socoteau drept maică a lor. În câteva rânduri chilielnica fericitei Pelaghia Ivanovna i-a propus Pașei să locuiască în chilia celei plecate la cer.
– Nu, nu se poate; iată, mamenka nu ne poruncește – a răspuns Parascheva Ivanovna, arătând spre portretul Pelaghiei Ivanovna.
– Ce e şi eu nu văd?
– Da, tu nu vezi, dar eu văd: nu dă binecuvântare!
Fericita Paşa s-a aşezat mai întâi lângă veşmântar, iar apoi într-o chilie separată de la poarta mănăstirii.
În chilie era un pat cu perne uriaşe pe care ea îşi aşeza păpuşile. În pat, Parascheva Ivanovna se aşeza rar, iar noaptea se ruga înaintea icoanelor mari din chilie. Moţăia doar puţin până dimineaţa, iar în zori începea să se spele, să cureţe, să facă curat şi mergea la plimbare. Celor care locuiau împreună cu Paşa, ea le cerea ca până la miezul nopţii neapărat să se roage, iar dacă cineva nu era de acord cu ea, începea să facă zgomot, să se războiască, astfel că toţi cei din jur se sculau şi luau parte la rugăciunea ei.
La început, Parascheva Ivanovna arareori mergea la biserică, spunând că ea are “slujba ei”, însă veghea cu stricteţe ca surorile să meargă la slujbă în fiecare zi. Când mergea în biserică, cu osebită stăruinţă se spăla şi se pregătea pentru o astfel de desfătare. În biserică se aşeza la usă ori într-o parte. Se purta cu multă evlavie. Uneori, întreaga slujbă stătea în genunchi.
În ultimii zece ani ai vieţii, unele pravile ale fericitei s-au schimbat: ea, de pildă, nu ieşea din mănăstire şi nu mergea foarte departe de chilie. A încetat să meargă la biserică şi se împărtăşea acasă, iar aceasta foarte rar. Domnul însuşi i-a descoperit ei ce pravilă şi chip al vieţuirii să ţină. La miezul nopţii, Parascheva Ivanovna întotdeauna dădea chilielnicei un samovar. Bea doar atunci când samovarul era fierbinte, altfel nu bea. Întreaga noapte stătea uneori şi sufla lumânările, rugându-se în felul său până dimineaţă. Alteori, fericita vărsa cana şi spunea: “Binecuvântează, Doamne, pe câmpie, pe luncă, pe pajiştile întunecate … pe munţii cei înalţi!”
Dacă cineva îi aducea ceva, căuta să nu-i dea fericitei în mână acel lucru, căci altfel ea dintr-odată răsturna totul spunând:
– Ei, Domnului! Ei, Domnului!
Bând ceai după masă, fericita începea să tricoteze ciorapi sau să îndruge. Această îndeletnicire era însoţită de rugăciunea neîncetată a lui Iisus. Pentru firea sa era foarte apreciată în mănăstire: la ea se confecţionau metaniile, sutanele şi brâurile pentru clerici. Prin a împleti “la ciorapi” ea numea în sens alegoric îndeletnicirea cu rugăciunea cea neîncetată a lui Iisus. Astfel, într-o zi, la Paşa a vrut să vină un străin, care intenţiona să o roage ceva. Ea i-a trimis îndată răspuns: “Ei, da, vino la noi la Sarov. Să adunăm ciuperci şi să facem ciorapi”, adică, să faci metanii şi Rugăciunea lui Iisus.
Obişnuia să trăiască în natură, în pădure. Fericita, vara şi primăvara, uneori, se afunda în câmpie şi acolo îşi petrecea timpul în rugăciune şi în contemplare vreme de câteva zile. Prima oară când s-a mutat la Diveevo, ea mergea la ascultări îndepărtate de Sarov, în locurile sale dragi de mai dinainte. După darul înainte-vederii, cunoştea nevoile duhovniceşti ale surorilor care vieţuiau departe, în ascultările mănăstirii, şi ea năzuia atunci să lupte cu vrăjmaşul şi să le povăţuiască pe surori, îndrumându-le pe ele cum să lupte împotriva smintelilor. Desigur, peste tot era primită cu bucurie, cu osebită plăcere, fiind rugată să vieţuiască acolo cât mai multă vreme. Călugăriţele care au vieţuit împreună cu ea îi purtau cea mai mare dragoste, fiind mâhnite întotdeauna atunci când ea lipsea. Multă vreme dorinţa de a merge dintr-un loc în altul era una dintre ciudăţeniile ei. Când maica egumenă îi propunea Paşei să se aşeze în mănăstire, ea îi răspundea întotdeauna:
– Nu, nu pot face asta. Aşa trebuie, aşa trebuie, să mă mut mereu dintr-un loc în altul.
Sursa:
Sfinte și nevoitoare de la Diveevo: Sfânta Pașa din Sarov, cea nebună pentru Hristos, trad. din lb. rusă de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2018, pp. 12-15.
