Noaptea se ruga şi se nevoia foarte mult, cu metanii, chiar dacă era bătrân. Deşi el mereu strălucea de bucurie, într-o dimineaţă l-am văzut istovit de osteneală şi cumva întunecat. Mi-am dat seama că este neodihnit şi i-am spus: „Părinte, te-ai întins prea mult azi-noapte cu nevoinţa, nu te-ai odihnit şi ţi s-a întunecat duhul!”. Am simţit că atunci Cuviosul a trăit ceea ce spuneau Sfinţii Părinţi, că nevoinţa peste măsură poate întuneca duhul.
A fost foarte surprins şi mi-a zis: „Ioai, dragă, cum vorbeşte! Dragă, eşti culmea culmilor şi minunea minunilor! Mă duc să mă odihnesc!” şi a plecat la chilie. După câteva ore vine la mine şi se aşază direct în faţa mea, ca să-l văd cum arată. Se luminase, se limpezise şi i-am zis: „Ei, aşa mai merge!”.
Odată, l-am întâlnit pe poteca spre biserică, se oprise din drum, era cu ochii închişi, adâncit înlăuntrul său, absorbit într-o stare de har, absent total la ce era în jurul lui, într-o convorbire tainică cu Dumnezeu. Probabil că era în răpire cu duhul. Am trecut pe lângă el, dar nici nu şi-a dat seama de prezenţa mea.
Într-o dimineaţă, l-am văzut tăind lemne şi, ca să-i fac o bucurie, i-am dus un pahar de vin. L-a luat şi l-a dat pe gât tot dintr-o dată. Eu nu am plecat îndată, căci mă îndulceam mult de prezenţa lui şi aş mai fi stat cu el. Dar Cuviosul voia să fie singur, ca să lucreze şi să se roage, şi atunci, ca să mă facă să plec, a început să strige în gura mare ceva rău despre maica stareţă. Eu i-am spus că nu este adevărat, dar el a repetat şi mai tare acelaşi lucru. Bineînţeles că am dispărut imediat de acolo, ca să nu ne audă cineva şi să se smintească.
Monahia I.,
Râmnicu Vâlcea
