La sfârşitul anilor 90’, atunci când l-am cunoscut mai bine, Cuviosul Gherontie avea foarte bine definit un amplu set de cântări şi imnuri religioase, cu care se însoţea în serile ori în nopţile lungi de rugăciune sau pe care le cânta atunci când se înregistra pe casete audio. Textele erau adesea semnificativ modificate faţă de variantele lor întâlnite în cărţile sau în tradiţia bisericească, aşa încât să-l susţină în trăirea cât mai intensă a mesajului sau conţinutului acestora.
Aşa au devenit binecunoscute celor care îi erau apropiaţi interpretările sale la cântări precum: „Lâng-o salcie înaltă”, „Blândul Păstor”, „Trandafir frumos” etc. Dintre toate cântările, la „Raiule, grădină duce!” avea o trăire specială, până la lacrimi, adesea îşi bătea pieptul cu mâinile şi privea în sus cu umilinţă pentru starea omului căzut în păcatul lui Adam şi Eva, pentru pierderea „bucuriei bucuriilor şi a frumuseţii frumuseţilor”.
După ce a început să picteze în mod sistematic, am înţeles faptul că deopotrivă picta şi cânta ceea ce „vedea”. Văzuse prin Duhul „frumuseţile raiului”, trăise momente privilegiate de comuniune cu Creatorul, vorbea despre bucuria nespusă pe care a avut-o atunci când i s-a arătat Maica Domnului, iar pe toate acestea ni le dezvăluia ca o invitaţie spre a-l urma în sfintele sale nevoinţe duhovniceşti. „Raiule, grădină dulce!” rămâne cântarea prin care a transmis la superlativ dorul sau nostalgia omului izgonit din Eden după paradis sau după „Raiul desfătării”, cum obişnuia Cuviosul să spună.
P.D.
