Am avut şansa să îl întâlnesc în mai multe rânduri întâmplător, dar, privind în urmă, acum înţeleg că niciun moment al vieţii noastre nu este lăsat la voia întâmplării de către Dumnezeu.
Cuviosul Gherontie care, văd şi aflu astăzi, a fost numit ,,cel nebun pentru Hristos”, pentru mine era şi este un „minunel” (folosesc un cuvânt combinat obţinut din numele bufniţei care se numeşte „Minuniţa” şi care are o înfăţişare după cum îi spune şi numele şi „bunel”, de la bunic). A fost şi este o „pagină” care continuă să se scrie în viaţa mea sau, mai bine zis, un „motto” al cărţii vieţii mele, un moment de „priponeală”, mai strânsă de dragostea lui Hristos.
Convinsă fiind de folosul celor care şi-au povestit din dragoste pentru semeni experienţa lor de viaţă vizavi de Cuviosul Gherontie, m-am gândit să scriu şi eu pagina mea în cartea vieţii sale, spre dulcea amintire a celui ce astăzi atât de grabnic împlineşte rugăminţile noastre de bine.
L-am cunoscut pe Cuviosul în biserică: venind la slujbă se închina mult, mai saluta lumea, mai mângâia pe unul, pe altul, zâmbea oamenilor… Mi-a zâmbit şi mie şi m-a privit într-un fel din care am înţeles fără cuvinte care este sensul nezdruncinat al vieţii mele… toate acestea în timp ce admira băsmăluţa mea din duminica aceea (era albă cu sclipici).
Se înjosea ca să te înalţe, se murdărea ca să te curăţească, se prostea ca să te înţelepţească, se mânia ca să te scârbeşti de propriul tău chip mânios, se purta cu vădită neruşinare acolo unde trebuia să înflorească pudoarea şi gingăşia, se făcea oglindă spartă sau schimonosită celor prefăcuţi, fugea cu privire piezişă din faţa celor vicleni, se juca precum copiii fără minte cu monahii, arătându-le cu cine trebuie să se asemene cei ce vor să moştenească Împărăţia cerurilor. De multe ori, cu cât rangul persoanei care era lângă dânsul era mai înalt, cu atât comportamentul era mai stupid, dorind să îl atragă pe om la ceea ce era fundamental mai important decât funcţia sa, la mântuirea de patimile sale, care îl îndepărtează de la calea mântuirii. Nu de puţine ori, neînţeles fiind, a primit imediat „răsplată” prin ocări şi ciomege pe spinare… aşa cum şi Mântuitorul a primit.
Cuviosul trăia şi relaţiona cu lăuntrul oamenilor, iar nu cu aparenţa lor trupească sau lumească, şi dorea ca această lume lăuntrică omenească să devină Rai Dumnezeiesc pe pământ.
Era într-o permanentă relaţie şi acţiune de modelare a lăuntrului omului de lângă el.
Dr. Monica Dulămiţă,
Scoarţa, Gorj
