Era iarna lui 2008-2009. Eram la Mănăstirea Tismana şi mă rugam în biserică. Deodată, aud foşnet între maici. „Vine, vine!” şi îşi dădeau coate între ele. Singură maica Antonina, ca o sfântă din materic, şedea imperturbabilă la cei peste 85 de ani ai ei, învârtind între degetele osoase metanierul. Locul pe care mi-l alesesem era fix în spatele scaunului pe care şedea maica, astfel încât, de câte ori îngenuncheam şi maica făcea câte o mişcare largă, propulsând metanierul în spate, mă lovea cu el peste frunte.
Am tresărit şi eu şi mă gândeam ce poate fi de se bucurau aşa de tare maicile. Sfântul soare care să dezgheţe o zi geroasă? Când mă întorc, în spatele meu se afla un omuleţ slab, uşor adus de spate, icnind uşor din nas, ca şi cum ar adulmeca un miros nu tocmai pe placul lui. Părea un om simplu căruia nu puteai să-i dai o vârstă, părul îi era tuns scurt, nasul special şi-l aducea uneori către stânga şi avea o căutătură vioaie. S-a dus direct în faţa iconostasului şi a căzut în genunchi cu mâinile în sus, începând să rostească rugăciuni. Niciuna dintre maici nu a îndrăznit să îl oprească sau să îl deranjeze.
Din când în când, de acolo, din faţa altarului, Cuviosul mai întorcea capul, mai arunca o ocheadă către noi, uneori clătina uşor din cap, ca şi cum ar fi zărit ceva care nu era tocmai în regulă, îşi trăgea nasul, după care iarăşi se întorcea cu faţa către sfântul altar şi îşi ridica braţele în sus, începând să vorbească cu sfinţii. În timpul slujbei, era deosebit de serios în rugăciune, chiar dacă bolborosea de multe ori pe limba lui, fără ca cei din jur să poată pricepe întotdeauna ce spune.
După slujbă, însă, căutătura îi devenea veselă şi se întorcea către maicile care îl iubeau, interpelându-le cu apelativul „porumbiţă” şi, uneori, gâdilându-le. Am întrebat-o atunci pe o maică ce mi se părea foarte serioasă, cine e. Maica îmi răspunse cu un zâmbet uşor: „Un fel de nebun întru Hristos. Ştii ce sunt nebunii întru Hristos? Ai să vezi!”.
Nu mai văzusem niciodată un nebun întru Hristos, auzisem doar vag de existenţa lor, dar, într-adevăr, aveam să văd. Prima dată, când am făcut cunoştinţă cu el, m-a prezentat domnul Sorin, Gherontie a ridicat uşor din nas şi a început să râdă: „Porumbiţo, hai să te gâdil!”. Însemnă că mă adoptase în familia lui de „porumbiţe”. Tot aşa li se adresa şi maicilor şi unor doamne şi domnişoare.
Raluca Prelipceanu, Paris
