În luna octombrie a anului 2021, soțul meu, în vârstă de 60 de ani, s-a infectat cu noul coronavirus și a făcut mai multe complicații, având și alte comorbidități. Am încercat din răsputeri să îl tratez acasă, fiind de profesie asistent medical, dar rezultatele la tratament nu au fost cele așteptate de mine și de familia mea. Simptomele se agravau pe măsură ce orele treceau. Soțul meu nu își dorea cu niciun chip să fie spitalizat, îi era teamă de mediul spitalicesc și de protocoalele care se aplicau bolnavilor. Incidența îmbolnăvirilor cu coronavirus, la momentul acela, la nivel de Făgăraș, era superioară altor localități, iar frecvenţa deceselor era îngrijorătoare.
Evoluția bolii, complicațiile care au început să apară și alterarea gravă a stării de sănătate a soțului meu m-au făcut să apelez la serviciul de ambulanță, necesitând de urgență spitalizarea. Cu mare greutate am reușit să îl conving să accepte această hotărâre.
După ce a fost internat, țineam legătura cu personalul medical de pe acea secție, care îmi dădeau anumite informații despre starea lui de sănătate, precum și de la un prieten care era și el internat în salonul vecin, tot cu Covid. Informațiile care îmi veneau de acolo erau de-a dreptul îngrozitoare. Starea de sănătate a soțului se deprecia considerabil. Eu cu cei doi fii ai noștri ne rugam și ne doream din toată inima ca tatăl lor să se întoarcă sănătos acasă. Dar boala evolua, evolua… în pofida tuturor tratamentelor care se făceau.
Au fost șase zile de chin atât pentru el, cât și pentru noi. În a cincea zi de spitalizare, am luat legătura telefonic cu el și la întrebările mele mi-a răspuns: „Dacă ai ști ce e aici… aici e IADUL!” și mi-a închis telefonul. Am crezut că mă prăbușesc, nu îmi venea să cred că chiar așa este. Repede, am încercat să iau legătura cu surse din spital, mai ales cu pacienți, pentru a afla ce se întâmplă de fapt. Da, uluitor… se murea. Am aflat că, în noaptea precedentă, doi colegi de salon de-ai soțului meu au decedat la scurt timp unul după celălalt, iar în acea dimineață, un al treilea. El era singurul supraviețuitor din salon.
Atunci am înțeles cât de gravă e şi situația lui emoțională, cu atâția morți în jur… Am realizat că, întrucât avea și afecțiuni cardiace severe, fiind și foarte panicos din fire, oricând se putea întâmpla o nenorocire. Am trăit dureros şi gândul că, dacă va trece la Domnul, noi nu vom putea merge la înmormântarea lui, fiind toți în izolare. Practic, noi nu mai aveam nicio nădejde şi aşteptam o minune. Atunci, cu lacrimi în ochi, cu inima sfâșiată de durere, mi-am rugat cei doi fii să facem rugăciune la Cuviosul Gherontie, ca să ni-l aducă acasă. Cuviosul Gherontie întotdeauna este la îndemâna noastră, de fiecare dată când apelăm la dânsul. Ce lacrimi de durere nu ni s-au împletit atunci cu rugăciunea?! Am făcut toți trei, mamă și fii, Acatistul Cuviosului Gherontie. L-am rugat, l-am implorat să ni-l aducă acasă.
După rugăciune, cu o încredere uimitoare, l-am apelat pe soțul meu, din nou, la spital, și i-am spus pe un ton ferm să ceară externarea pentru ziua următoare. El a fost de acord, dar oarecum evaziv, întrebător, frânt de durerea lui și a celorlalți bolnavi. A făcut cum i-am zis, iar a doua zi, de neînțeles pentru toți cei de acolo, i s-a făcut externarea. Parcă toți primiseră o comandă mută…
Mare ne-a fost bucuria când ambulanța ni l-a adus acasă! Ne ascundeam lacrimile și strigam în rugăciune, din adâncul sufletului, un sincer „mulțumesc” din trei inimi Cuviosului, ulterior patru. Acasă, în mod uimitor, tratamentul a început să îşi facă efectul foarte bine, am sporit rugăciunea şi, după o vreme, soţul meu s-a vindecat.
Pentru noi, Cuviosul Gherontie este balsam în durere, strigăt în zile de suferință și bucurie pe calea vieții. Mulțumim, Cuvioase Gherontie, și nu ne uita pe noi păcătoșii!!!
As. med. Maria-Lucia Cornea,
Făgăraș
