Oare cine este acest Bătrân? Este întrebarea care a trecut prin mintea fiecăruia dintre colegii mei seminarişti, în primele săptămâni şi luni ale începutului de studiu în şcoala teologică din Alba Iulia. În primii ani ai celui de-al treilea mileniu, păşeam cu emoţie în istorica cetate a Marii Uniri pentru a susţine examenul de admitere la Seminarul Teologic Liceal Ortodox Român „Mitropolit Simion Ştefan” din Alba Iulia (astăzi Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Simion Ştefan”). Pronia divină a lucrat şi, într-un început de toamnă destul de călduros, începusem viaţa de „seminarist”. Un cu totul şi cu totul alt climat faţă de uliţa sătucului meu, unde copilărisem 14 ani şi haiducisem într-o legătură specială cu natura, cu oamenii şi cu îndrăgiţii mei tineri consăteni. Se deschidea un nou orizont, oameni noi, profesori noi şi destul de aspri, mulţi preoţi, program destul de încărcat de care nu fusesem deloc speriat… Şi multe alte lucruri pentru care nu este loc să fie descrise în aceste pagini.

Programul elevului seminarist din acea vreme era să fie prezent la programul liturgic oficiat la Catedrala arhiepiscopală la sfârşitul fiecărei săptămâni, de la Vecernia şi Acatistul Bunei Vestiri de vineri seara până duminica seara, când luam parte la Vecernia şi Paraclisul Maicii Domnului. Începeam să ne obişnuim cu tot ceea ce ni se aducea în atenţie de către profesorii şi îndrumătorii noştri privind programul liturgic. În Catedrală eram aşezaţi în partea stângă, în apropierea stranei, unde aveam prilejul de a exersa cântarea în comun şi tipicul bisericesc. Erau oameni mulţi şi necunoscuţi nouă, părinţi pe care începeam să îi cunoaştem, parte din corpul profesoral al Seminarului sau al Facultăţii, parte angajaţi ai Administraţiei eparhiale. Cântarea era cu totul alta faţă de ceea ce eram noi obişnuiţi în parohii, eram învăţaţi să ne rugăm cu adevărat şi să încercăm să ne interiorizăm cât mai mult pentru a dobândi liniştea şi pentru a simţi fiorul rugăciunii în suflet. În această ambianţă care începea să ne devină destul de familiară, a apărut un… Bătrân, care sfida, parcă, după gândirea noastră, regulile bunei cuviinţe din locaşul de închinare: îşi făcea semnul sfintei cruci de foarte multe ori, făcea metanii în exces, repeta cuvinte şi fraze din textele liturgice; cu alte cuvinte, se închina într-un mod care nu putea fi trecut cu vederea de elevii seminarişti care asistau la minunata privelişte cu bătrânul din partea dreaptă din faţa Sfântului Altar, locul unde stătea de cele mai multe ori acesta.

Orice elev din clasa a noua se întreba: Cine este acest Bătrân?. Întrebările începeau să curgă din plin, după ce ajungeam în clădirea căminului teologic. Răspunsurile erau pe măsură… de cele mai multe ori nu directe. Se crea un soi de tensiune a tăcerii, o surprindere sau urma un fel de introducere iniţiatică: Ce, nu ştii?; Nu puteţi voi înţelege în anul I; E un om cu viaţă sfântă; E un cuvios văzător cu duhul; sau simplu E Cuviosul Gherontie. Acest lucru ne făcea, ca după sfintele slujbe, să ne adunăm în jurul lui în curtea Catedralei, să îl ascultăm şi să dialogăm cu el. Celor mai mulţi dintre noi ne făcea o adevărată plăcere să îl ascultăm, deoarece tot timpul ne surprindea prin ceea ce spunea, prin felul în care se comporta şi prin ceea ce făcea.

Nu după multă vreme, un părinte profesor de la Facultate mi-a spus mai multe lucruri despre Cuviosul Gherontie, povestindu-mi două experienţe minunate din viaţa lui ce s-au petrecut în întâlnirile cu Gherontie. Începusem să îl urmăresc îndeaproape. În una dintre zile, venisem mai din vreme la Catedrală şi îl întâlnisem în curte, plimbându-se cu un sul de foi de hârtie şi multe creioane de colorat. Îndată a început să îmi arate câteva dintre desenele lui. Nu ştiam ce să zic, până când am fost de-a dreptul atras de una anume. Era o biserică cu mai multe turnuri, cu mai multe intrări, întortocheate într-un fel sau altul, şi cu mai multe detalii care îmi stârneau curiozitatea. M-a întrebat dacă ştiu ce e acolo. I-am răspuns că e vorba despre o biserică. Nu a zis nimic. M-a întrebat apoi dacă am citit Biblia. I-am răspuns sincer că foarte puţin din ea. Şi a început să îmi vorbească despre lăcaşurile din Împărăţia lui Dumnezeu. Peste câţiva ani, mi-am dat seama că, cel mai probabil, se referea la cuvântul biblic: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14, 2).

Mai departe, îndemnat de o maică ce ni se alăturase pe banca unde ne aşezasem, îi cerusem Cuviosului să îmi ofere şi mie un desen, dacă se poate chiar cel cu biserica ce avea multe turnuri. Mi-a spus că nu poate să mi-l dea pe acela deoarece e promis altcuiva, dar să vin în următoarea zi la vecernie şi la final ne vom întâlni şi îmi va dărui alt desen. A doua zi am venit special pentru desen şi am ajuns doar la sfârşitul slujbei pentru a-mi primi desenul dorit. L-am aşteptat pe Cuviosul Gherontie până ce a ieşit din biserică şi am început să îi amintesc de discuţia ce o purtasem cu o zi înainte. Se făcuse că habar nu are despre ce e vorba. Am încercat să îi mai ofer date precise şi chiar să o găsesc în preajmă pe maica ce ne fusese alături, dar degeaba. Într-un final, a scos dintre foile mari ce le avea desenul pe care mi l-am dorit şi începuse să întrebe de un băiat seminarist care a fost la vecernie şi care aştepta acest dar. Eu îndată i-am spus că eu sunt acela, la care mi-a răspuns: „Frăţia ta nu ai fost la vecernie! Deci nu eşti tu acela. Dacă acela nu a mai venit la slujbă, aşa cum i-am spus, pesemne nu îl mai vrea (desenul)”.

Poate pentru mulţi acest fapt nu ar însemna mare lucru, dar pentru mine a însemnat mult şi a reprezentat o adevărată lecţie prin care m-am convins că Cuviosul Gherontie are un dar special. Felul în care mă privea şi îmi vorbea direct mie mă făcea să cred că ştie tot ce am făcut şi am gândit în acea seară. Acest prim episod petrecut alături de Gherontie a rămas adânc întipărit în sufletul meu. Mai târziu, am mai avut parte de momente în care am stat alături de Cuviosul Gherontie şi chiar am primit în dar trei desene realizate de el, prin bunăvoinţa părintelui profesor Dorin Opriş şi a doamnei profesoare Monica Opriş. Cei doi dascăli de vocaţie au fost cei care mi-au prilejuit momentele de părtăşie cu Cuviosul Gherontie şi cei care mi-au relatat lucruri care rămân în taina inimii şi familiei mele.

Pr.lect.univ.dr. Oliviu Botoi,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia