Anul trecut, Domnul a îngăduit să fim de Paști la o mănăstire foarte dragă nouă, unde soțul meu își petrecea verile încă de la vârsta de patru ani. Nu pot asemăna cu nimic frumusețea acestui loc dătător de pace și lumină, așezat într-un peisaj ce-ți taie răsuflarea.
Într-una din zilele Săptămânii Luminate, am primit invitația din partea măicuței starețe, de a merge într-un pelerinaj alături de câteva maici, să vizităm mănăstirile învecinate. A fost un dar extraordinar mai ales pentru cei trei copii ai noștri, care au avut ocazia să revadă aceste locuri pline de har și, în același timp, să fie alături de măicuțe. Pentru adolescenți, aceasta este o perioadă de căutări, de cernere și de formare, o etapă în care au nevoie de modele și Domnul a rânduit să avem parte de această experiență, care poate se va fi așezat ca o sămânță roditoare în sufletele copiilor.
Am plecat la drum, ca de obicei cu fotografia Cuviosului la mine și cu gândul că ne va fi alături în rugăciune, ferindu-ne de ispite. Dar cum Cuviosul este o persoană cu totul deosebită, cu suflet de copil, uneori parcă pus pe șotii, am avut parte de o întâmplare amuzantă, prin care și-a făcut simțită prezența în stilu-i inconfundabil.
De îndată ce am încheiat vizita la Mănăstirea Neamț, după ce ne-am întâlnit acolo cu o cunoștință cu care încetasem să mai vorbesc acum câțiva ani, în urma unei neînțelegeri și cu care am ajuns să ne îmbrățișăm tocmai surprinși de neașteptata revedere, urcați în microbuz și pornind către următoarea mănăstire de pe listă, am constatat că alături de noi călătorea „un pasager clandestin”.
Nu puteam opri în acea zonă, așa că am continuat drumul, în timp ce o albină se plimba de la unul la altul, parcă cercetându-ne. Ferindu-ne de albina care zbura totuși domol, am început să glumim copilărește, înveselindu-ne. Când, ostenită, s-a oprit pe geamul de lângă mine, plimbându-se de colo-colo, știindu-mă alergică la înțepătura de albină, am început să mă agit, căutând o soluție.
Am găsit pe lângă noi un păhăruț de unică folosință însă aveam nevoie de un capac. Deși am avut o ezitare, am dat ascultare primului gând și am scos din portofel fotografia Cuviosului. Și uite așa, pentru că era un drum șerpuit a trebuit să continuăm fără să oprim vreo 10 de kilometri, eu ținând paharul sus cu albina și Cuviosul, povestind despre… el.
Una dintre măicuțe auzise multe, însă nu știa cum arată, așa că, imediat ce am putut face un popas, i-am întins fotografia, spunându-i: „Iată poza Cuviosului Gherontie!”. Măicuța, recunoscătoare, a privit-o, a mulțumit și și-a așezat-o cu grijă în buzunarul cojocului, lăsându-mă fără replică, dar cu un zâmbet larg pe față. Nu intenționam să mă despart de acea poză fără de care nu plecam la drum, nu din superstiție, ci de drag, așa cum porți cu tine poza cuiva din familie. Era ultima poză pe care o mai aveam și mă gândeam că îmi mai rămân doar imaginile de pe coperțile cărților. Recunosc că eram puțin tulburată, dar mi-am zis că știe el de ce lucrurile s-au întâmplat așa și l-am rugat în gând să îmi dea un semn să știu dacă l-am supărat cu ceva.
Într-una din următoarele zile, o altă măicuță ne-a chemat să vizităm gropnița mănăstirii unde eram cazați. Ne-a făcut o prezentare foarte frumoasă, însă când a ajuns că povestească despre Moș Gheorghe Pelerinul, am simțit o căldură aparte în cuvintele ei. Am întrebat-o spre încheiere dacă despre Cuviosul nostru a auzit, a răspuns că da, după care a continuat descrierea vieții lui Moș Gheorghe. Ulterior am aflat că numele de botez al Cuviosului fusese Gheorghe…
În ziua plecării, am vrut înainte să merg să cumpăr câte ceva de la magazinul din incintă. Când m-am întors, am zărit lângă portofel, alături de o cruciuliță de la Ierusalim, dăruită în ajun de măicuța stareță, poza Cuviosului. Mi-am întrebat soțul dacă a trecut măicuța cu care mersesem în pelerinaj să mi-o înapoieze, gândindu-se că plec, dar răspunsul m-a făcut să îmi dea lacrimile: „A trecut maica A. să îți dăruiască poza Cuviosului Gherontie, crezând că nu știi cum arată, când ai întrebat-o ieri, în gropniță, dacă a auzit despre el!”.
Eram fără cuvinte. M-am așezat o clipă lângă noptieră să îmi întipăresc în minte imaginea aceea desprinsă parcă din povești, cu poza Cuviosului având mâinile împreunate în rugăciune, privind parcă spre cruciulița adusă de la Ierusalim.
La ceva vreme după plecarea noastră, măicuța la care a rămas poza a avut un necaz, fiind nevoită să stea la pat. I-am transmis telefonic, așa cum am primit si noi sfatul cândva, să-i ceară Cuviosului ajutorul în rugăciune și să așeze fotografia la vedere sau chiar pe locul dureros. A doua zi, măicuța era bine, iar noi am văzut încă o minune mijlocită de Cuvios…
Cristina,
cea care a avut nevoie să vadă, ca să creadă…
