După mai multă vreme au venit la mine Sorin cu părintele Iovănel şi Cuviosul. Era într-o vineri.
Mi-au făcut o surpriză, nici nu mi-au spus că vin. Mi-am zis: „Hai, să le pun ceva la masă!”. Aveam o mâncare de fasole şi am pus-o pe masă. Părintele Iovănel a lăudat mâncarea, iar Cuviosul s-a uitat aşa fix şi până la urmă zice: „Ai nişte piper?” „Am.” „Şi sare să aduci!”. Le-a pus în farfurie peste fasole. Mi-a spus să îi aduc muştar. Şi muştarul şi l-a pus. Părintele şi Sorin râdeau, dar eu mi-am dat seama că nu dă doi bani pe fasolea mea bună. A făcut o combinaţie acolo, iar până la urmă mi-a spus că nu are dinţi şi dacă am mălai să îi fac mămăligă. I-am făcut şi mămăligă, dar mi-am dat seama aşa, că nu-i plăcea să audă laude în jur, nici pentru sine, nici pentru ceilalţi.
În săptămâna aceea cât a stat la mine şi după aceea, am constatat că părintele căuta să ne răscolească mândria, ne încerca răbdarea. Aceasta e o pedagogie pe care o cunosc. E a lui Dumnezeu. De multe ori am văzut, nu numai pentru mine, ci şi pentru alţii, dar aşa mi-am dat eu seama că, într-adevăr, multă mândrie există.
I-am lucrat odată un portret Cuviosului după o fotografie. Nu pe lemn, ci pe o hârtie. A fost reuşit. Cuviosul s-a uitat mult la ea şi după aceea a şifonat-o.
Viorica Cătănoiu
