Îmi pregătisem temeinic valiza de acasă, astfel încât ținutele mele să fie apropiate celor pe care credeam eu, la vremea respectivă, că ar trebui să le poarte orice fată/femeie, într-un pelerinaj la Locurile Sfinte: rochii sau fuste (căci știam că nu trebuie să port pantaloni), de o lungime medie şi ușor lejere, astfel încât mișcările să nu fie stingherite de îmbrăcăminte.
Deci, zis şi făcut, iată-mă în prima zi a pelerinajului nostru, îmbrăcată într-o rochiță „potrivită” din punctul meu de vedere, dar nu şi din al Cuviosului. Stând la poalele Muntelui Tabor, eram împreună cu grupul nostru şi cu alte câteva, în așteptarea microbuzelor ce aveau să ne conducă la Mănăstirea Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos.
Cuviosul, care stătea împreună cu grupul de măicuțe şi de părinți, privindu-mă de la distanță, a început să strige la mine:
– Dar ce are asta, dragă, m-a înnebunit complet, uitați-vă ce rochiță scurtă are! Dar cuvioșia ta nu ai mai avut bănuți şi pentru asta nu ţi-ai luat una mai lungă?!
Auzind cele spuse, am considerat că sigur nu mi se adresează mie, așa că nu am reacționat. Dar dânsul avea să continue până când am înțeles că mesajul îmi era destinat. Din acel moment, avea să-mi spună în permanență că ținuta mea nu era corespunzătoare, căci rochia era ușor deasupra genunchiului.
Pentru că nu aveam cum să îndrept situația, am așteptat să-mi apară primul magazin în cale, pe care l-am întâlnit două popasuri mai târziu şi, de unde, evident că am achiziționat o fustă lungă, care să-mi acopere picioarele, pe care Cuviosul a considerat-o adecvată, astfel încât, din acel moment, nu mi-a mai spus nimic legat de modul în care m-am îmbrăcat în pelerinaj.
Aceasta avea să fie a doua lecție.
Liliana Curcea,
Craiova
