Câţiva ani mai târziu, când treceam prin momente cumplite, având probleme cu soţul, mare petrecăreţ şi consumator de alcool, dar şi cu părinţii mei, care nu îl acceptau, la îndemnul unei maici foarte apropiată şi mult iubită, i-am pus în mână un bileţel cu numele soţului şi 10 lei. Îi mai dădusem şi cu alte ocazii bănuţi, pe care în maxim două-trei minute îi redistribuia săracilor care îl asaltau mereu.
De astă dată, parcă se ruşina ca un copil căruia îi descoperă părinţii taina şi-ntr-un adânc de smerenie, lăsase capul în jos şi îmi tot spunea: „Eu nu… eu nu…”. Şi se retrăgea înapoi spre ieşirea din pridvorul mănăstirii. L-am rugat mai mult cu lacrimi şi finalmente a acceptat.
Pe moment am simţit o ameliorare uşoară, însă lupta pe care o duceam deja de vreo zece ani cu patimile soţului şi neînţelegerile cu familia nu se terminaseră încă şi nici eu nu am avut ulterior curajul să îl mai abordez, deşi ori de câte ori îl vedeam încercam să îi ajung măcar câteva minute prin preajmă şi să îl rog în gândul meu să se roage pentru mine.
Nu am reuşit nici la înmormântare să ajung, spre ruşinea mea, deşi mi-era aproape, dar aveam o pruncă nou-născută, nărăvaşă, de care nu mă puteam dezlipi. Regret şi azi, dar, din sprijinul pe care avea să mi-l arate ulterior, nădăjduiesc că m-a iertat.
Prin toamna anului 2020, presiunile pandemiei, ale celor două job-uri, nevoile celor doi copilaşi şi, mai ales, absenţa sprijinului din partea soţului, ce avansase mai mult ca niciodată într-ale alcoolului, mă aduseseră în pragul disperării. Intenţionam să divorţez, după 15 ani în care nu-mi dorisem nimic mai mult decât ca el să renunţe la consumul excesiv de alcool. Căci, în absenţa lui, redevenea omul alături de care puteam răzbate prin viaţă cu tot dragul.
Aflându-mă în acea stare deplorabilă de sfâşiere sufletească, am mers să discut şi cu un avocat. Am descoperit apoi şi că nimeni din familie nu voia să se implice în a mă sprijini, deşi până mai ieri cu toţii insistau să divorţez (insistau, dar nu se voiau implicaţi). În sfârşit, am luat decizia de a-i comunica soţului ce intenţionez să fac. Pentru a mă întări, am deschis primul volum despre Cuviosul meu drag. Am citit plângând, cum de altfel plâng de fiecare dată când mă gândesc la el sau când citesc vreuna din cărţile scrise despre el. Am citit şi Acatistul şi l-am rugat să ceară Bunului Dumnezeu şi Maicii Sale să pună capăt suferinţei, căci simt că nu mai pot.
Minunea a constat în faptul că atunci când m-am întâlnit cu soţul spre a-i spune ce am decis, l-am descoperit schimbat. Eram şocată şi nu pricepeam ce se petrece. Mă gândeam că poate aflase cumva, deşi era practic imposibil, iar la cât de temperamental era, sigur m-ar fi înfruntat, nicidecum nu s-ar fi smerit în asemenea fel. Nu doar că nu a mai băut, dar a început să şi meargă la biserică, câte puţin, dar tot e mai bun puţinul decât nimicul. A devenit mult mai afectuos cu copiii, mai implicat. Noi am avut o perioadă de câteva luni în care ne-am înţeles mai bine decât ne înţelesesem vreodată. Parcă ajunsesem din fundul iadului, în mijlocul raiului!
În acest interval am trecut şi prin Covid, închişi în casă, bolnavi şi cu doi copii de îngrijit. Ne-am fi certat întruna, zi şi noapte, dar nu şi acum. Acum aveam linişte chiar şi în furtuna nenorocitei boli. După 16 zile de boală (timp în care şi alăptam ziua şi noaptea), mă simţeam la capătul puterilor, iar saturaţia oxigenului ajunsese la 90. Medicul de familie mă tot trimitea la spital, însă pe mine inima nu mă lăsa să plec, căci mă gândeam la copii. Încă o dată, m-am rugat plângând Cuviosului, dar şi Maicii Domnului, să mă ajute. Am ţinut poza, cărticica cu Acatistul aproape. A doua zi, am fost bine. S-a terminat şi cu boala.
De atunci, nu de puţine ori l-am chemat pe Cuviosul în ajutor. Mi-a devenit prieten şi ori de câte ori mă simt depăşită de necazuri sau dureri (având numeroase probleme de sănătate) îi îmbrăţişez fotografia; dacă durerea e sufletească, mă rog ţinând poza aproape de inimă, iar dacă problema e de natură fizică, pun fotografia sau cărticica pe locul dureros. Mereu am aceeaşi senzaţie de emoţie puternică şi aceeaşi nădejde că bunul meu prieten, Cuviosul meu drag, mijloceşte pentru mine şi pentru lumea toată la Bunul Dumnezeu.
Cât de mult îi mulţumesc pentru minunea făcută, nu am cuvinte să explic, însă cert e că zilnic Îi mulţumesc Domnului că mi l-a scos în cale!
E.T.A.
