Tuturor seminariştilor alba-iulieni, prezenţa Cuviosului Gherontie la slujbele din Catedrala Reîntregirii ne stârnea curiozitatea. Mare lucru nu ştiam despre el, iar „legendele” care circulau între seminarişti sporeau şi mai mult confuzia noastră. Gherontie Cuviosul era o prezenţă atipică – pentru unii prea excentrică – învăluită în mister. Închinăciunile lui „legănate”, ridicarea spontană a mâinilor şi îngânarea – aproape întotdeauna! – contraritmică a cântărilor bisericeşti însoţită de repetarea insistentă a unor cuvinte sau silabe – săreau în ochii oricărui credincios „cuminte şi la locul lui”.
Nu după mult timp, părinţii slujitori ai Catedralei ne-au spus că Fratele Gherontie – cum îl numeau toţi – este un nevoitor deosebit, dăruit de Dumnezeu cu harisme duhovniceşti. Nu reţin primul meu dialog avut cu Cuviosul, dar cu siguranţă trebuie să fi fost fie la trapeza unde luam masa împreună cu părinţii slujitori şi cu fraţii colegi, fie în curtea Arhiepiscopiei. Câţiva ani am fost grădinar la Catedrala Reîntregirii şi împreună cu paraclisierii şi cântăreţii Catedralei am avut binecuvântarea de a fi în preajma Cuviosului Gherontie. Fiind în proximitatea unui om cu viaţă sfântă, care are darul înainte-vederii şi cel al citirii gândurilor, m-am simţit ceva cam stingher, expus, şi acest lucru mi-a creat o stare de nelinişte. Dar acest disconfort psihologic s-a destrămat uluitor de repede după primele fraze schimbate cu Fratele Gherontie. Trebuie să subliniez că tocmai aici s-au descoperit virtuţile lui, dincolo de „figura excentrică a harismaticului”, dincolo de caracterul „excepţional” al harismelor lui: bunătatea, pacea, căldura şi mărinimia lui sufletească, iar în toate acestea: iubirea lui cuprinzătoare, virtuţi pe care în permanenţă le cerea lui Dumnezeu, „pentru toţi şi pentru toate, macar pe jumătate, de la vlădică până la opincă şi de la tinereţe pân’ la bătrâneţe, cum se zice. Amin! Şi tot Amin!”, după cuvintele rugăciunii lui. Nici un fel de tulburare sau nelinişte nu am fi putut avea în prezenţa lui. Bucuria lui ne „contamina” repede pentru că era bucuria pe care i-a dăruit-o Dumnezeu.
Să nu creadă cineva că fiind lângă un asemenea Cuvios, noi, adolescenţii, murmuram doar versete scripturistice sau texte filocalice! Lângă Cuviosul ne simţeam foarte liberi, el însuşi glumind cu noi mereu. Dar spre deosebire de multa noastră flecăreală şi de inflaţia tematică pe care o răspândeam noi, Cuviosul Gherontie nu făcea gesturi redundante, nu spunea nici un cuvânt în plus sau fără rost, nu se găsea nici un gram de „balast” gestual sau verbal în tot ceea ce făcea. Niciodată nu l-am auzit spunând ceva de prisos sau vreo jignire adresată cuiva. A spune acest lucru despre un nebun pentru Hristos poate părea confuz. Toţi ştiu că cei ce şi-au asumat nevoinţa nebuniei pentru Hristos fac gesturi excentrice tocmai pentru a fi consideraţi nebuni – la propriu! Şi într-adevăr: Cuviosul Gherontie avea „talentul” de a te lăsa perplex prin gesturile lui. Uşor puteai să-ţi ieşi din sărite văzându-l cum trage de timp – timp preţios pentru noi, care trebuia să terminăm ceva în momentul respectiv sau să ajungem undeva – încercând să distrugă ce mai putea fi distrus din vreun rest de ţigară sau să înnoade vreo plasă, de parcă ar fi împletit noduri de mătănii. Te putea aduce la exasperare lungind – inutil, pentru noi – vreo poveste şi adăugând detalii sau repetând de câteva ori vreun cuvânt, în timp ce noi aşteptam un răspuns simplu la vreo întrebare simplă. Felul în care îşi „potrivea” mâncarea în farfurie, o banalitate sau un reflex pentru majoritatea, era pentru noi un antrenament al răbdării. Putea pierde şi o oră făcând asta, aranjând şi rearanjând după un „algoritm” doar de el ştiut, tot ceea ce era pe masă. Ciorbă, murături, tocană, pâine, lapte sau smântână, eventual şi ceva dulce! Toate în aceeaşi farfurie, aşezate cu minuţiozitate!
Încercam să abordăm cu seriozitate o temă teologică „fină”?! Aplombul nostru se făcea rapid ţăndări sub forţa nimicitoare a răspunsului-întrebare venit de la Cuviosul, ceva în genul: „Drăguţă, oare ce e mai pişcăcios şi mai iute: usturoiul, ardeiul iute sau hreanul?” „Fineţuri” dogmatice sau vreo „ifosă” (aşa-zis) teologică?! Asculta curios, dacă era vorba de ceva duhovnicesc. Dar răspunsul Cuviosului ar fi sunat cam aşa: „Drăguţă, oare nu poţi să găseşti pentru mine nişte bere acidulată cu lămâie? Îţi dau banii şi îţi dau să îţi iei şi tu una!” Aşteptai un răspuns concret la vreo problemă?! „Concret” aşa cum am fi înţeles noi, poate: „Alo! Alo! N-aţi văzut vreun cal maro?” Nu puteai smulge de la el un răspuns tranşant, clar, transparent. Cel mai probabil, altora le-a dat genul acesta de răspuns. Dar nouă seminariştilor, care roiam pe lângă el în trapeză ne era rezervat talentul lui de om şugubăţ.
Şi totuşi, întotdeauna era coerent! Şi e mai bine că nu ne răspundea cum ne aşteptam noi pentru că aşteptările noastre, fără să o ştim în elanul nostru naiv şi copilăresc, erau de proastă calitate şi nu ne-ar fi ajutat cu nimic. Prin vorbele lui „cu tâlc” ne spunea mult mai mult şi mai profund. Dar ne trebuia timp să ne dăm seama ce a vrut să spună prin cuvinte sau gesturi. A fost nevoie ca anii să treacă pentru a ne putea da seama ce a vrut să spună. Într-un sens foarte precis – şi aici fac referire la aspecte personale foarte concrete – răspunsurile Cuviosului Gherontie, fie vorbe, fie gesturi, m-au însoţit şi încă mă însoţesc, „fac drumul împreună cu mine”, şi aştept încă semnificaţia lor. Poate că de aceea, nu de puţine ori mă saluta lovindu-mi fruntea cu propria-i frunte, să îmi aşeze niţel gândurile. „Frate Gherontie, binecuvântaţi!” Şi în numele Sfintei Treimi, „a Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi”, trei lovituri cu binecuvântatul lui cap. Forţa loviturii de la „Şi al Sfântului Duh” făcea cât primele două la un loc! Dar am avut parte şi de binecuvântările lui gingaşe, cu degetele adunate, aşa cum se însemna pe sine cu Sfânta Cruce, tot de trei ori, sau chiar uşor cu buzele pe frunte în numele Prea Sfintei Treimi.
Privirea ochilor lui mici m-a impresionat de când l-am cunoscut. Pe parcursul timpului mi-am dat seama că el vedea „întreaga imagine”, nu doar simpla evidenţă, banalul de sub nas, ci şi profunzimile pe care noi nu le intuiam, trecutul nepovestit dar şi ceea ce va fi. Cuviosul Gherontie fusese binecuvântat cu darul de a vedea succesiunea evenimentelor „într-o clipeală” şi viitorul îl vedea deja împlinit cu ochii lui mici, atunci, pe loc. Nu de puţine ori îl surprindeam privind cu atenţie şi adânc, pe furiş, pe cineva anume; nu era privirea jucăuşă cu care eram noi obişnuiţi. Ne dădeam seama că vede mult mai mult.
Voi relata acum o conversaţie avută cu el pe vremea când eram în anul patru de Seminar. În ziua respectivă am avut lucrare la una dintre materiile teologice. Ţin să specific lucrul acesta ca să fie cât mai evidentă „gravitatea” evenimentului. Pentru a evita corigenţa, aveam nevoie de media semestrială minim şase. Lucrarea fusese anunţată, dar nu ne pregătisem – de ce anume, nu mai reţin. I-am cerut şefului de clasă să ceară în numele nostru o amânare, pe care părintele profesor nu ne-a îngăduit-o. „Scoateţi o foaie…” Nu voi spune ce anume am făcut, strategia la care am recurs – pentru că a fost o foarte mare prostie şi nu vreau să dau idei – dar efectul final a fost cea mai mică notă trecută în catalog tuturor celor prezenţi. Asta însemna scăderea mediei generale şi eram foarte acru şi foarte supărat din cauza asta. La masa de prânz, la trapeză, l-am întâlnit doar pe Cuviosul, care m-a întrebat de ce sunt supărat. Şi în curiozitatea mea obraznică, mă uit în ochii lui şi îi spun: „Da’ spuneţi-mi Dumneavoastră de ce sunt supărat!”. A început să se agite în stilul caracteristic, închizând ochii, concentrându-se, încercând să spună ceva, dar se oprea la primele litere, inspira mai greu şi dintr-o dată îmi spune: „Păi… păi… o venit să vă dea test… şi voi i-aţi spus că nu se poate şi el v-o spus că: cum să nu să poată? Şi-acum spune tu cum o fost…” Am rămas perplex! Nu mai aveam nevoie de confirmarea nimănui că Cuviosul este un om cu viaţă sfântă. Ştiam deja lucrul acesta văzându-i virtuţile, bunătatea, pacea şi bucuria sfântă, postirea lui aspră, rugăciunea fierbinte! Dar am trăit personal un fapt excepţional. Nu are rost să menţionez că nu avea cine să îi spună şi să afle de la altcineva de pe „orizontala mundană”. Îi povestesc cum a fost şi îi spun că am luat nota 1. Şi mă întreabă: „Numai tu? Sau şi ceilalţi?” „Toată clasa”, îi răspund. „Apăi, drăguţă, atunci nu fi supărat!”, îmi spune lin şi zâmbind, oarecumva complice.
Într-o seară, eram în bucătărie (aproape niciodată nu mânca cu noi în trapeză) împreună cu unul din părinţii slujitori ai Catedralei şi Cuviosul a început să spună o rugăciune, în stilul caracteristic, însoţită de o gestică foarte dinamică. Din registrul comunicaţiei directe cu interlocutorul trecea foarte repede, într-o continuitate perfectă, nefracturat, în rugăciune. Simpla pomenire a Numelui Domnului sau a Preacuratei îi producea o trăire atât de puternică încât declanşa o avalanşă de rugăciuni. Dintr-o dată nu mai înţelegeam nici un cuvânt! Nici nu aş putea spune dacă erau înlănţuiri de cuvinte sau silabe în vreo limbă cunoscută, cert este că rostirea era perfect fluentă, aş putea spune, mult mai fluentă decât stilul (intenţionat!) „împiedicat” pe care îl folosea în vorbirea curentă. Uimirea mea era deja stridentă pentru duhul de rugăciune mijlocit de Cuviosul. S-a oprit, părând ostenit, dar cred că ceea ce îl ostenea era condiţia lumii curente, în care ne mişcam noi… Sunt sigur că era în legătură nemijlocită cu sfinţii îngeri şi că ceea ce am surprins atât de stângaci în acel moment a fost un moment al comuniunii Cuviosului cu cei din Biserica de Sus. Nu am nici un dubiu că Domnul Iisus Hristos şi Preasfânta Lui Maică îl cercetau şi îi deschideau ochii să vadă orizonturile infinite şi aurorile Noului Ierusalim, făcându-l deja părtaş în acest cort învechit al trupului acelei priviri sfinţitoare, dumnezeieşti, „faţă către faţă”. Picturile lui redau ceva din peisajul celest al Noului Ierusalim pe care l-a contemplat deja din viaţa aceasta.
În aceeaşi bucătărie mi-a fost dat să fiu martorul unui fapt straniu. O femeie devenise, pentru o perioadă, o prezenţă constantă în bucătărie, ajutându-le pe maici şi pe surori. S-a întâmplat ca Fratele Gherontie să fie acolo şi să o vadă de câteva ori. Întreba cu insistenţă: „Da’ dânsa-i ortodoxă?” Insistenţa Cuviosului m-a făcut foarte curios. Femeia repeta mereu că este ortodoxă, iar surorile confirmau. Cred că a întrebat-o dacă o cinsteşte pe Maica Preacurată şi dacă îşi face semnul Sfintei Cruci. Ceva cam stângaci şi ezitant, femeia a probat afirmaţia ei. Nu a mai durat mult timp şi femeia „a dispărut din peisaj”. Şi la fel de curând am aflat, cu stupefacţie, că de fapt era membră a cultului Martorilor lui Iehova. Atunci am înţeles insistenţa Cuviosului.
„Moarte sfântă unde eşti şi pe noi ne ocoleşti?”, suspina de multe ori. Nu cred că putea să-l întâlnească moartea sfântă într-un loc mai potrivit ca Betleemul, unde Domnul nostru S-a arătat lumii ca Prunc. Nevinovăţia sufletească şi simplitatea sfântă le-a avut de la Pruncul Iisus născut în Betleem. Am convingerea că toţi seminariştii (şi ulterior studenţii) care i-am fost aproape în acei ani la Centrul Eparhial de la Alba Iulia ne-am îmbogăţit duhovniceşte într-un mod aparte prin prezenţa Cuviosului Gherontie. Întâlnirea lui a însemnat mai mult decât informaţiile învăţate pentru lucrări sau pentru examen. Fiind în preajma lui eram mereu locuit de un sentiment de pace, de un fel de certitudine în Domnul, el însuşi mijlocind acestor adolescenţi Prezenţa dumnezeiască. Anii petrecuţi lângă Cuviosul Gherontie nu s-au terminat niciodată şi aş exprima această întâlnire prin cuvintele unui psalm: „de anii cei veşnici mi-am adus aminte” (Ps. 76,5). Pentru mine a fost o întâlnire care nu s-a terminat niciodată, deşi nu am reuşit să fiu aşa cum poate şi-ar fi dorit Cuviosul să fiu. Aştept încă împlinirea cuvintelor lui rostite şi scrise pentru mine cu mâinile cu care obişnuia să ne gâdile pentru a ne face să râdem cu poftă, asemeni lui. Despre această bucurie a lui pot mărturisi toţi cei care l-au cunoscut. Cu rugăciunile Cuviosului Gherontie nădăjduiesc ca „macar pe jumătate, împreună cu toţi şi cu toate” să avem parte de bucuria şi pacea de Dincolo de lume care ne-au fost mijlocite prin prezenţa lui în mijlocul nostru.
Cristian Sibişan, München, Germania
Pictură cu semnătura Cuviosului Gherontie lipită pe verso
