Seara, când l-au adus pe Cuviosul din Israel, eram la mănăstire, la Utrenie. S-au deschis porţile mari, s-au aprins toate luminile, au început să bată clopotele, am ieşit toţi din biserică să îl întâmpinăm pe Cuviosul, s-a făcut procesiune şi s-a înconjurat biserica.
S-a deschis „coletul”: miros de mir, broboane de mir pe tot trupul, după opt zile trupul era moale, alb-gălbui ca ceara şi frumos mirositor. N-am văzut niciodată aşa ceva. L-au pus în sicriu. O maică îi pune o cruce în mână; degetele sunt moi; îl însemnează cu semnul crucii cu propria sa mână: toate articulaţiile sunt moi, pielea moale. O altă maică punea batiste sub ceafă şi le scotea umede de mir.
Părerile erau împărţite. Cei care s-au smintit întru el, nu puţini, căutau justificări: trupul a fost congelat, a fost îmbălsămat. Îndoiala îmi pătrunde în suflet şi îi întreb pe cei ce l-au adus în ţară: n-a fost nici congelat, nici îmbălsămat. Dacă ar fi aşa uşor, toţi bogaţii pământului s-ar îmbălsăma, ar fi pământul plin de „moaşte”. Stau lângă sicriu, cercetez, ispitesc. Parcă doarme, iar ochii uşor deschişi, parcă te urmăresc. Figura sa e veselă, de te aştepţi să se ridice şi să spună vreo glumă de-a sa. Spune cineva: „Cuvioase, ne-ai păcălit pe toţi, te-ai sfinţit!”.
A doua zi, lumea începe să vină, unii cu credinţă, alţii din curiozitate. Gândesc: „Cuvioase, vine lumea la tine «ca la urs». Toată viaţa ai fugit de slavă, acum ai parte de ea!”. Întreb câţiva părinţi duhovnici ce cred. Un părinte spune ferm: „Este sfânt!”, iar altul spune că timpul va lămuri toate. Poate e cel mai bun răspuns.
La înmormântare e atmosferă de prăznuire. Cel mai mult m-a impresionat că erau sute de „cuvioşi” şi „cuvioase”, ucenici ai Cuviosului, oameni „mişcaţi” de Cuviosul, oameni cărora le-a schimbat viaţa, fiecare având câte o istorioară despre întâlnirea sa cu Cuviosul.
Când mă duc la mănăstire, trec obligatoriu pe la mormântul Cuviosului; a devenit ca un ritual: după ce mă închin în biserică, merg la mormântul Sfântului Nicodim, la o icoană a Cuviosului Mărturisitor Gherasim Iscu (ultimul stareţ de la Tismana), aflată lângă mormântul Sfântului, apoi trec şi pe la Cuviosul; maicile au pus şi un scăunel; dacă stau mai mult mă liniştesc, parcă iese o „putere” de acolo, ca la mormântul Părintelui Arsenie Boca.
Adrian Popa
