După o noapte de priveghere în care doar Cuviosul s-a rugat, că noi mai mult am moțăit, am ajuns să trăim și clipa mult așteptată: venirea Sfintei Lumini.
De dimineață, ușor-ușor, Biserica Învierii a început a se umple de credincioși – doar cei care obținuseră invitație erau primiți. Pentru început, s-a desfășurat slujba şi procesiunea pentru Vecernia din Sfânta și Marea Sâmbătă. Patriarhul, împreună cu mitropoliți, episcopi, preoți, diaconi, urmați de popor mult, pelerini veniți din lumea întreagă, au înconjurat în sunetul clopotelor Sfântul Mormânt, cântând în limba greacă, apoi în arabă „Învierea Ta, Hristoase…”. Când au înconjurat pentru a treia oară Sfântul Mormânt au cântat stihira de la vohodul Vecerniei, „Lumină lină”, după care patriarhul a intrat în Sfântul Mormânt.
Au urmat momente de emoție, cu rugăciunea fiecăruia din cei care ne aflam acolo așteptând și de astă dată ca mila lui Dumnezeu să se pogoare și într-acest chip văzut și atât de dorit de oameni. Și a trecut o oră, două de așteptare încordată și rugăciune, dar parcă și o teamă: dacă, pentru păcatele noastre, Domnul va socoti să nu ne împlinească așteptarea de data aceasta? Nu îmi amintesc exact cât timp s-a scurs, însă dintr-o dată s-au văzut multe fulgere de lumină, care însă au fost imediat urmate de lumina blitzurilor aparatelor de fotografiat: peste tot erau strigăte de bucurie, oamenii își aprindeau lumânările unii de la alții, încât în câteva clipe totul devenise o mare de lumină, bucurie și mulțumire. Din nou, Domnul, trecând cu vederea multele și marile noastre păcate, ne arătase mila și îndurarea și iertarea Sa, pe care e gata să ne-o dăruiască și pentru cea mai mică strădanie din parte-ne.
Cuviosul tot întreba încoace și-ncolo: „Unde-i Sfânta Lumină, dragă? Vreau să văd Sfânta Lumină!”, „A venit, dragă?”, „Cum a venit?”, „Eu n-am văzut???”, însă ceea ce tot repeta dânsul erau de fapt gândurile noastre, căci noi ne așteptaserăm sau, mai bine zis, ne-am fi dorit să fi văzut mai mult decât văzusem cu ochii trupești Lumina lui Hristos, Care luminează tuturor – numai că pe aceasta doar ochii cei sufletești o pot vedea.
Pesemne că știam din auzite că ea vine ca niște fulgere mai mari sau mai mici, alteori ca niște sfere de lumină ce se pogoară de sus și aprinde lumânările unora și altora și ne așteptam la ceva grandios. Însă de data aceasta ea venise ca nişte fulgere nu foarte mari, totul întâmplându-se atât de repede și de discret, încât noi ne-am convins încă o dată că Dumnezeul nostru este un Domn al discreției, al delicateții și, mai cu seamă, al unei smerenii covârșitoare. Nu văzusem un spectacol feeric de lumină, din cele pregătite de oameni, cu lumini colorate și peisaje feerice, lumina Lui venise ca o învăluire caldă de bucurie ce ne umpluse sufletele de binecuvântarea iertării. Și numai bietele noastre minți rămăseseră căutând un fantastic pe care ni-l însușisem subconștient, uitând că toate cele mari cu adevărat se înfăptuiesc învăluite în cumințenie.
Așa că, i-am răspuns Cuviosului, parcă mai mult voind să-mi pecetluiesc mie însămi: „Părinte, aceasta este Sfânta Lumină, cea pe care o avem noi acum, în mână!”. Atunci Cuviosul îmi spune: „Ioi, dragă, se spune că Sfânta Lumină nu arde, o fi adevărat?” și începe să-și dea cu flacăra lumânărilor pe față, pe barbă, să o atingă cu mâna. „Ioi, dragă, tot e o minune, dragă, uite că îi adevărat, nu arde!”. Era plin de bucurie. Noi toți eram cu o mare bucurie în suflet, nu mai puteam spune și gândi decât un singur lucru: Slavă Ție, Doamne! Slavă Ție, Doamne! Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!
Într-un târziu, ne-am întors obosiți și fericiți la Cămin. Ne-am odihnit, apoi am participat la slujba Învierii, pentru care am rămas să ne bucurăm împreună cu ai noștri, la dumnezeiasca Liturghie săvârşită în limba română, eram „acasă”, alături de mulți frați români plecați la lucru în cele străinătăți, care acum se adunaseră laolaltă pentru Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ca o bucurie după bucurie a fost prăznuirea împreună, și pentru ei, și pentru noi!
Monahia Teodora,
Mănăstirea Nera
