Trebuie să fi fost prin 2011 sau 2012 când l-am întâlnit pe Cuviosul Gherontie, dar abia mulți ani mai târziu ne-am dat seama pe cine întâlnisem și am început să înțelegem ceva din natura acelei întâlniri. Am călătorit împreună cu Andreea, viitoare mea soție, la Mănăstirea Petru Vodă. Eu nu știam scopul vizitei la acel moment și fusesem în România doar o dată sau de două ori până atunci. Nu vorbeam încă românește și nu eram ortodox, deși fusesem creștin practicant toată viața. Mă cunoscusem cu Andreea cu puțin timp înainte, pe când studiam amândoi în Franța, iar acum fusesem prezentat familiei ei. Posibilitatea unei căsătorii cu un străin neortodox era, în mod firesc, un motiv de neliniște pentru minunata – și foarte evlavioasa – mea soacră, Dumnezeu s-o odihnească!
Am ajuns la mănăstire, Andreea cunoștea câțiva dintre monahi dinainte ca aceștia să intre în viața monahală, așa că am fost primiți cu căldură, iar Andreea s-a străduit să-mi traducă explicațiile despre istoria locului și despre viața Părintelui Iustin Pârvu. Am coborât apoi la mănăstirea de maici de la Paltin și îmi amintesc de coada uriașă de oameni care așteptau să-l vadă pe Părintele Iustin. M-am simțit puțin jenat că am fost conduși direct prin mulțimea de credincioși care, evident, așteptaseră de ceva timp, până în fața rândului ce se întindea până la etajul superior, chiar în camera în care se afla Părintele Iustin. Din puținul pe care l-am înțeles, măicuța care ne-a însoțit i-a explicat situația noastră și l-a întrebat pe Părintele ce ar trebui să facem. El a spus simplu că ar trebui să ne căsătorim. Nu-mi amintesc altceva din acea conversație și, poate, nici nu am înțeles atunci importanța cuvintelor sale, dar nici nu am uitat acea întâlnire.
Cred că după întâlnirea cu Părintele Iustin am ieșit la o plimbare pe unul dintre dealurile din apropierea mănăstirii, împreună cu câțiva dintre monahi și maici. Cumva, pe drum, ni s-a alăturat un bătrân care a început să meargă alături de noi. Comportamentul său era ciudat, vorbirea oarecum afectată, purta haine nepotrivite, dar cu toate acestea era foarte vesel și radia bucurie. Mi s-a spus că este un „nebun pentru Hristos”, dar înțelesul acestor cuvinte s-a pierdut cumva în traducere și, oricum, nu știam nimic la acea vreme despre ce presupune nebunia în Hristos. Mi s-a explicat că suferise în perioada comunistă, fusese închis și trecuse prin mari greutăți. Având în vedere comportamentul său, am presupus că suferea de o afecțiune psihică, urmare a acestor suferințe, și am simțit milă pentru el. În același timp, radia o asemenea bucurie, încât era greu să simți milă!
De fapt, nu puteai să nu râzi, pentru că, pe tot parcursul plimbării, Cuviosul Gherontie nu a încetat să ne gâdile – atât pe mine, cât și pe Andreea –, să ne pună mâinile una în alta și, cel mai amuzant, să ne lovească ușor capetele unul de altul, făcând în același timp gesturi comice de sărut în aer. Mi-aș dori enorm să știu ce ne spunea, din păcate nu înțelegeam românește atunci, dar acea întâlnire mi-a lăsat o impresie profundă și m-a intrigat. Abia mult mai târziu am realizat, amândoi, ce s-ar fi putut întâmpla atunci.
În 2013 am fost primit în Biserica Ortodoxă și în același an ne-am căsătorit. Avem trei copii și locuim în sudul Londrei, nu departe de locul în care m-am născut și am crescut. Am găsit o parohie unde să mergem – parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Clapham –, iar în 2020 am fost hirotonit diacon pentru a sluji acolo. În 2023 am fost hirotonit preot și am slujit o scurtă perioadă în Clapham, înainte de a fi chemat să mă mut la parohia „Sfântul Nectarie” din Battersea, tot în sudul Londrei. Acolo, la parohia „Sfântul Nectarie”, în 2024, o prietenă din parohie m-a abordat după o slujbă și m-a întrebat dacă auzisem de Cuviosul Gherontie. I-am spus că nu, dar când mi-a împrumutat primele cinci volume ale acestor cărți, am recunoscut imediat chipul de pe coperta primului volum ca fiind al acelui om pe care îl întâlniserăm la Paltin – Petru Vodă, cu mulți ani în urmă!
Am dus cărțile acasă și i le-am arătat Andreei, care până să-i povestesc despre bătrânelul care ne-a gâdilit și ne-a făcut să râdem, nu își mai amintea de întâlnirea cu Părintele Gherontie. Chiar și așa, amintirea despre bătrânelul vesel a rămas în memoria Andreei a fi una vagă, căci alte aspecte ale acelei zile, despre care eu nu știam nimic, au marcat sufletul ei. La sosirea în Mănăstirea Petru Vodă, se pare că Andreea avusese o neînțelegere cu unul dintre călugării pe care îi cunoștea dinainte ca acesta să intre în mănăstire. Călugărul a întrebat-o abrupt de ce a trebuit să fie cu un tânăr neortodox, care nici măcar nu era român – de ce nu putea găsi un român și să facă totul mai simplu?
În toți acești ani, până la momentul în care i-am arătat Andreei fotografia Cuviosului Gherontie și i-am reamintit despre întâlnirea cu el, nu am știut nimic despre această conversație. Mai mult, până să punem împreună, în ordine, gândurile pentru acest text, nu am știut adevăratul motiv al vizitei noastre la Mănăstirea Petru Vodă. Mama Andreei, Iuliana, o femeie credincioasă și devotată, ne trimisese la Petru Vodă din grijă, pentru a cere sfatul Părintelui Iustin cu privire la „ce este de făcut” – adică dacă ar trebui să ne căsătorim, chiar dacă eu nu eram ortodox și dacă ar putea funcționa. După neînțelegerea cu călugărul, Andreea era vizibil afectată. După ce am citit alte mărturii despre Cuviosul Gherontie, mi se pare destul de posibil ca Părintele Gherontie să fi vrut să ne înveselească, să ne încurajeze într-un fel, să ne arate că uniunea noastră avea să aducă roade.
Este clar din alte mărturii pe care le-am citit și din tot ce am auzit despre el că Cuviosul ar fi putut vedea viitoarea mea preoție. Dar, dincolo de aceasta, la un nivel personal, pot spune cu certitudine că viața mea nu era bine rânduită atunci, iar anii adolescenței și începutul tinereții au fost perioade dificile și întunecate, marcate de tragedii personale și alegeri greșite, de un stil de viață nepotrivit pentru un creștin.
Cred cu tărie că Taina Căsătoriei este o mare și sfântă taină, în care, doi oameni și, cu voia lui Dumnezeu, copiii lor, primesc o chemare – o cale spre mântuire. O cale care trece prin iubire jertfelnică și o luptă neîncetată cu mândria și ispitele. Iubirea pe care o împărtășești devine mult mai mult decât „iubirea” despre care vorbește lumea – devine o iubire altruistă, dăruitoare. Această iubire te schimbă, te transformă, te cheamă spre ceva mai înalt, spre iubirea divină. Pe frigiderul nostru avem un magnet primit la o tabără ortodoxă pentru familii, cu o icoană a lui Hristos, Maica Domnului și Dreptul Iosif și cu inscripția: „Familia mea este mântuirea mea!”. Este adevărat – oamenii pe care Dumnezeu ne binecuvântează să-i avem în viața noastră nu sunt acolo întâmplător, ci fac parte din planul Său pentru mântuirea noastră – dacă suntem dispuși să-L ascultăm. După cum a spus Sfântul Siluan Athonitul: „Fratele meu este viața mea!”.
În acest sens, nu pot spune pur și simplu că întâlnirea noastră cu Cuviosul Gherontie sau cu Părintele Iustin a fost un „sigiliu” de aprobare. Nu sunt sigur dacă Cuviosul a prevăzut preoția mea, căsnicia noastră fericită, copiii noștri și ne-a transmis prin gesturile sale mesajul – „Nu vă faceți griji, e în regulă, totul va fi bine!”. Căsătoria, copiii, familia – acestea nu sunt lucruri statice, ci relații vii, în continuă devenire. Nu pot să cred decât că, dacă a existat vreo binecuvântare sau aprobare, ea a fost doar în măsura în care noi înșine am îndreptat toate acestea către Dumnezeu, oferindu-I înapoi tot ce am primit, cu recunoștință. Pentru mine este o minune că după tumultul anilor adolescenței și ai tinereții, mă bucur acum de pacea și stabilitatea unei familii iubitoare. Nu cred că Dumnezeu mi-a dat această pace, stabilitate și dragoste pentru ca eu să le păstrez doar pentru mine, pentru plăcerea mea. El știe mai bine decât mine că nu am făcut nimic să le merit, de fapt tot ce este bun vine de la Cel care este izvorul a tot binele. Deși sunt un preot nevrednic, pot doar să mă rog ca Dumnezeu să mă ajute să ofer și altora ceea ce pot, să-i ajut să descopere ceva din acea bucurie care strălucea în Cuviosul Gherontie – un om care a trecut prin suferințe mult mai mari decât voi trece eu vreodată și, totuși, strălucea de cea mai frumoasă bucurie și pace!
„Și lumina luminează în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5).
Pr. Stephen Ireland,
Parohia „Sfântul Nectarie” din Battersea, Anglia
