Cuviosul Gherontie îi spusese lui Sorin că vom pleca totuşi, dar că va fi un ocol şi o întârziere. Apoi, dintr-odată, sună un telefon. Eram chemată de urgenţă la aeroport. Se hotărâse plecarea noastră prin Bulgaria, unde aeroportul rămăsese deschis.
Am sărit urgent într-un taxi, pe jumătate adormită, trăgând repede o haină pe mine, dar traficul din Bucureşti nu ne permitea să înaintăm mai rapid. Autocarul cu grupul de pelerini era pregătit de plecare şi trebuia să îi ies în drum la fântâna Mioriţa. Disperarea mea nu făcea taxiul să se mişte mai repede şi rugăciunea îmi era prea slabă. Însă, din fericire pentru tot contextul respectiv, Cuviosul Gherontie se încuiase în toaleta aeroportului şi nu voia în ruptul capului să iasă de acolo, astfel încât, în cele din urmă, am ajuns la timp.
Una dintre maici mă rugase să am grijă şi de o tânără care se apropiase nu demult de Biserică, de aceea m-am aşezat lângă ea. A venit şi Cuviosul la mine. Pe ea a salutat-o cu „porumbiţă”, mie, însă, mi-a spus cu acel prilej: „Tu nu eşti porumbiţă, tu eşti veveriţă!”. Nu ştiu ce a vrut să spună. Ştiu, însă, că pe tot parcursul pelerinajului, indiferent unde ne aflam, la ora patru fix, el se retrăgea pe locurile din spatele autocarului, dacă ne aflam pe drum, şi făcea vecernia.
Când am ajuns la aeroportul din Sofia, transportatorul fiind israelian, am fost supuşi controlului specific, iar doamna pe care fusesem rugată să o iniţiez a fost oprită la controlul vamal, părinţii dânsei lucrând cu mulţi ani înainte în industria petrolieră din Irak. Fiind responsabilă pentru ea, am rămas să o aştept şi, în cele din urmă, când am urcat în avion, nu mai erau locuri decât la clasa business, unde parcă ne aştepta Cuviosul.
Raluca Prelipceanu, Paris
