Când eram în ultimul an de liceu, m-a învrednicit Dumnezeu să îl cunosc îndeaproape pe părintele Gherontie. Venea la noi acasă, la Râmnicu-Vâlcea, şi îmi aduc aminte că pe cât eram de atrasă de umorul lui, de mimica lui inconfundabilă, pe atât eram de impresionată de felul în care se ruga. Deşi în general se purta ciudat, simţeam că e un om deosebit, cu o lucrare duhovnicească aparte.
Aveam, aşadar, în acel an examenul de bacalaureat, pe care îl consideram examenul vieţii, şi, fiind o elevă conştiincioasă, îmi doream să iau note bune, dar, mai ales, să nu mai fiu victima emoţiilor exagerate, care îmi provocau dureri de stomac şi, uneori, insomnii. La un moment dat, în faţa ochilor minţii mele, s-a conturat un tablou contrastiv: în timp ce eu învăţam ore în şir pentru mine, părintele Gherontie se ruga ore în şir pentru lumea întreagă, de la ierarhi şi preşedinţi de state până la sărmanii întâlniţi de el pe drumul vieţii; în timp ce eu eram pradă unei apatii şi unei tristeţi profunde, specifice omului care ia lucrurile lumeşti prea în serios, părintele Gherontie era tot timpul bine dispus şi vesel, cu un chef de viaţă şi de joacă specifice copilului lipsit de griji. În sinea mea îl declarasem omul cu adevărat fericit. Auzindu-l în multe rânduri cum se roagă şi văzând că renunţă la sine pentru semeni, că amână să se odihnească, să mănânce la timp etc., mi-am pus în gând să îl abordez şi eu direct şi să îi spun ce mă apasă, că sigur dacă se va ruga şi pentru mine, va fi ascultat şi, astfel, voi trece mai uşor peste „hopul” care parcă luase proporţiile unui „munte” extrem de greu de escaladat.
Într-una din zile, tata m-a rugat să îl conduc pe părintele Gherontie la autogară, dar dânsul trăgea de timp, nu se grăbea deloc să prindă autobuzul, iar tata devenise foarte neliniştit că risca şi el să întârzie la serviciu. Când credeam că e gata de plecare, Părintele se mai întorcea să ne aşeze pantofii unul lângă altul într-o aliniere perfectă sau să mai spună în genunchi câteva rugăciuni.
În cele din urmă, am plecat spre autogară, eu ducându-i bagajul care consta în nişte plase uzate, nu tocmai reprezentative pentru mândria mea adolescentină. În dorinţa de a nu mai amâna, după ce am ieşit din scara blocului şi am făcut vreo 50 de paşi, mă trezesc spunându-i: „Vă rog frumos să vă rugaţi şi pentru mine, că am examene şi îmi este foarte frică!”. Mi-a răspuns cu afecţiune: „Ioai, dragă, cum aşa?”. Şi într-o fracţiune de secundă a îngenuncheat în mijlocul trotuarului, cu mâinile în sus, zicând în mod repetat, în timp ce îşi întorcea capul în stânga şi în dreapta: „Doamne, nu-mi da mie Raiul, dar să ia ea examenul!”. Îşi apleca fruntea până la pământ, şi-o ridica, se închina şi îi chema, cu limba împleticită, pe toţi sfinţii în ajutor, zeci de nume de sfinţi. Aproape toţi oamenii care treceau pe lângă noi se întorceau miraţi sau chiar se opreau în loc preţ de câteva secunde ca să ne privească, unii râdeau, alţii chiar îşi făceau cruce, în semn că au dat peste un nebun. Începusem să regret că nu i-am spus de examen când era acasă la noi şi aş fi evitat astfel „spectacolul” stradal. Şi pentru mine era în premieră, mă luase pe nepregătite, şi nu ştiam cum să procedez; nu puteam pleca de lângă dânsul, mai ales că pentru mine se ruga, şi, vrând-nevrând, trebuia să îndur situaţia. Ştiam oricum că mult poate rugăciunea dreptului înaintea Stăpânului, mai ales făcută de cineva care nu se ruşina de lume. Cu toate acestea, l-am întrerupt, spunându-i că va pierde autobuzul, dar el, foarte calm şi vioi, mi-a replicat: „Da, dragă, termin imediat!”. Apoi, într-un suflet am ajuns la autogară. Parcă eram protagoniştii celei mai haioase comedii cu iz ceresc. Când am ajuns acolo, desigur că nu mai era niciun autobuz şi l-am întrebat, întristată : „Acum ce faceţi, că aţi pierdut autobuzul!”. Mă simţeam vinovată… Mi-a spus cu acelaşi calm de nezdruncinat: „Nu-i nimic, dragă, vine următorul!”. Ne-am luat rămas bun, i-am mulţumit pentru rugăciuni, lăsându-l să îşi continue misiunea printre oamenii din autogară, care, cu siguranţă, nu întâmplător aveau să-l întâlnească.
A sosit cu paşi repezi redutabilul examen, pe care sunt sigură că l-am trecut cu bine şi pentru rugăciunile părintelui Gherontie.
Maria Oprea, Sibiu
