(Cuviosul Gherontie şi fiica noastră, la Mănăstirea Râmeţ)
Datori suntem noi, cei ce am trăit şi am văzut minunile Domnului săvârşite prin Cuviosul, să le povestim şi să le scriem, ca toţi să ne întărim în credinţă!
Cuviosul, pe lângă discernământul ce l-a avut, a fost şi un tămăduitor de boli, ca un doctor fără de arginţi. Acest lucru l-am realizat mult mai târziu.
Am locuit mulţi ani în Madrid. Abia aşteptam să treacă un an să venim acasă în concediu, să ne întâlnim cu cei dragi. Totuşi, aveam o problemă: fiicei noastre îi era foarte, foarte rău pe maşină. Aproape tot drumul de 2000 de kilometri vomita! Sărăcuţa de ea! Îţi era mai mare mila. Nu îi trecea cu nimic.
Când ajungeam acasă, mergeam şi în Alba Iulia, la sora şi cumnatul nostru. Cuviosul era la ei şi, sigur, ştia problema noastră. Când să plecăm la Turda, ne-a rugat să îl ducem până la Mănăstirea Râmeţ că are ceva de făcut. Îmi amintesc că, până la mănăstire, totul a decurs normal, cu rău de maşină, dar moderat. Acolo a luat-o pe fiica noastră şi şi-a făcut fotografii cu ea, în faţa noii mănăstiri. A plecat puţin, apoi s-a întors. Ne-a spus că a rezolvat şi să îl ducem până la Teiuş, că de acolo se descurcă el.
La întoarcere, mă tot provoca să merg mai tare, să pun frână, să opresc şi tot aşa. Eu ştiam sigur ce se va întâmpla. Fiicei noastre i s-a făcut rău şi tot drumul a vomitat într-o pungă. Când am ajuns la Teiuş, Cuviosul mi-a spus că vrea să coboare. I-a cerut fetiţei punga, spunând că o aruncă el. A luat punga cu dânsul şi a plecat. Noi ne-am continuat drumul spre Turda.
Din acel moment, fiica noastră nu a mai avut rău de maşină. Mulţumim Domnului că prin Cuviosul Gherontie a scăpat de acest chin!
(Alexandru Tuşa, Turda)
