Cel mai semnificativ ajutor a fost după ce l-am născut pe cel de-al treilea copilaș, în toamna anului 2021.
Depresiile postnatale au fost ceva normal la mine. La primii doi copii, după cele şase săptămâni şi după Botez, toate temerile dispăreau de la sine. Însă de data aceasta, pentru mine a fost altfel: băiețelul împlinise 4 luni și eu eram din ce în ce mai rău. Am început să fac atacuri de panică, să plâng tot mai des, tresăream la fiecare scâncet, voiam să plec de acasă, eram speriată, nu puteam să rămân singură și mai ales doar cu cel mic, gânduri negre îmi treceau prin minte…
Situația pentru mine este descrisă puțin aici față de cât de ample și negative erau stările mele, încât am ajuns să vorbesc cu oameni care au trecut prin etape asemănătoare și eram pregătită să încep un tratament medicamentos, să merg la psiholog și psihiatru. Tulburam familia, tulburam copiii. Am început să citesc tot mai mult despre problema mea, să înțeleg ce se întâmplă, iar din disperare eram pregătită să fac orice tratament, doar ca să fie liniște în casă, copiii să vadă o mamă normală și echilibrată sufletește.
Am încercat să înmulțesc rugăciunea. Mă rugam zi și noapte cu lacrimi Maicii Domnului, sfinţilor ocrotitori ai copiilor. Îmi era bine două-trei zile, iar apoi o lua totul de la capăt. Eram în situaţie, dar parcă nu făceam nimic. Deşi mă rugam, rugăciunea mea parcă nu atingea nici tavanul! Până atunci, așteptam fiecare zi să treacă, mă luptam și rezistam cum puteam, dar fără nicio îmbunătățire a stării sufletești.
Am pierdut și laptele matern când bebelușul avea trei luni, din cauza stărilor prin care am trecut, accentuate de un necaz apărut în familia socrilor mei.
Valentina Lucaci,
Hunedoara
