Deşi i-am păstrat Cuviosului un mare respect în suflet, nu am căutat şi alte prilejuri de întâlnire cu dânsul. Ne-am reîntâlnit însă tot într-un moment de tulburare. Ne-am pomenit la catedrală, tot într-o duminică, înainte de a începe slujba Vecerniei, cu un tânăr care a început să facă scandal şi apoi să îl atace pe unul dintre preoţii care a ieşit din altar să vadă ce se întâmplă. L-a lovit atât de tare cu pumnul, încât părintele a căzut pe spate. Eu citeam pomelnice în Sfântul altar, dar am auzit zgomot. Părintele Samuel mi-a spus să ieşim amândoi să mergem să îl stropim cu agheasmă, ca să se potolească. Ne era la amândoi teamă să îl scoatem afară, pentru că nu ştiam cum reacţionează, dacă nu are la el cuţit sau altceva cu care să ne atace. După ce a plecat, la scurt timp, a apărut şi Cuviosul. Nu îl văzusem de foarte mult timp şi am simţit că a apărut exact când din nou eram foarte tulburat.
Nu mai ştiu care dintre noi i-a povestit ce s-a întâmplat, apoi a venit la mine şi mi-a spus: „Dă-mi o binecuvântare!”. După toate trăirile cu dânsul, mă simţeam prea mic şi i-am spus: „Cum să vă dau eu?”, şi i-am dat mâna şi aşa am mers împreună spre iconostas. Dintr-o dată, frica mi-a dispărut. Am simţit o mare putere venind de la dânsul!
S-a mai întâmplat să dau mâna cu dânsul şi mărturisesc că mi-au rămas în minte mâinile lui: reci, ferme, dar parcă firave. A rânduit Dumnezeu ca băiatul nostru să aibă şi el mâinile precum Cuviosul. De fiecare dată când i le văd, îmi amintesc de Cuviosul şi de minunile pe care Dumnezeu le-a lucrat în familia noastră prin mijlocirea lui. Sunt şi eu convins de sfinţenia lui pentru că, după întâlnirea cu el, totul a decurs altfel în viaţa mea!
Pr. lt. col. Constantin Bratu,
Alba Iulia
