Ca o zi de Lumină…
Era o zi lungă de luminile care sprijineau agale pașii oamenilor trecând bucuroși că iazul de mască și pandemie era de-acum lin zburător către stele… Totul a început cu o greșeală de citire cât de la unu la unsprezece și a trebuit să mergem către Cuviosul vreme de zece numere, cât să ne mai tragem o clipă rugăciunea bun cuvenită înainte de a ne întâlni cu el.
Era, ca de obicei, la poartă, zâmbind agale și blând tuturor celor care treceau și priveau mai mult Cerul. Nășteau curiozitate văzduhurile Gherontice și mai ales cei încă cu aripile la ei pășeau timid către Lumina ce izvora din mângâierile de culori alergând de la griul șters încă de degetul înmuiat în gură și până la Lumina Miere coborând spiralicește către miezul scărilor tot mai mic și tot mai fierbinte… Era acolo, cu mâinile frământare de emoția Maicii Domnului zâmbind sau plângând la poalele Crucii… Îi sabia nevăzută ce sprijinea inima ei ieșită nevăzut în afară… Lume multă și oameni care tainic știau sau măcar bănuiau acel ceva care îi uneia înainte de vremuri.
Și cum ar fi, ca după un drum neprăfuit și revoluționar împânzit cu steaguri de manifestare specifică, după ce la masa căutată nu mai erau locuri, să te invite la pragul dintre ploaie și soare, Cuviosul, la masă, în buricul târgului lui Bucur, ciobanul, fără simandicoasă și online rezervare, spontan, în micul balcon de la Carul cu bere? Și iată că s-a întâmplat ca firul nevăzut să se desfășoare și Cuviosul să se plimbe bucuros, ca un șef de sală, de la un suflet la altul, în iz subtil de mici, frigărui încă curgânde, pâine nu ca-n Țara Făgărașului da bună de pus la drum și la suflet.
Și s-a așezat la fiecare masă, cu bucurie și cu lacrimi în ochi, mângâind suflete și suferințe nemărturisite, de la separarea în fapt, „ascunsă” de Cuviosul, și până la cel mai mare păcătos care nu poate să nu scrie… A lăsat fiecăruia pe ascuns Lumina lui negrăită ca să țină de foame și de sete în vremurile ce vor să vină… și „ploaia din mai aduce mălai, dragă”… și a dat Bunul Dumnezeu Semnul Lui despre cel care nu o dată, nu de două ori, ci de șapte ori câte șapte, a fost, în viața lui grea fiind, până în iad și înapoi ca să scoată suflet cu suflet, de șapte ori câte șapte, de acolo… Pentru Romeo…
Gheorghe Păcurar,
17 mai 2021
