Cam la aceeaşi distanţă în timp, am descoperit, din bunăvoinţa Domnului, că părintele Gherontie era împodobit şi cu darul smereniei. Voi relata o singură împrejurare care, cel puţin pentru mine, poate sta mărturie pentru smerenia sa, deşi ar fi atâtea altele pe care mi le amintesc în prezent ca semne indubitabile în acest sens, ca de pildă: niciodată nu l-am auzit să se laude cu ceva, cu vreo ispravă, cu vreo virtute; când era ridiculizat, ironizat, defăimat, batjocorit, nu se mânia, nu răspundea cu violenţă, nu căuta nicicum să se justifice, ba, dimpotrivă, tăcea îndelung, iar dacă-şi deschidea gura, o făcea cu aceeaşi expresie a chipului, cu calm desăvârşit, cu acelaşi zâmbet inconfundabil, cu privirea caldă şi iubitoare, cu cuvinte purtătoare de balsam şi de har, care ţinteau inima şi conştiinţa celor care-l atacau, spre a-i pune pe gânduri şi a-i trezi la realitate.
Într-o sâmbătă seara, prin ianuarie 1998, ne-a vizitat Cuviosul. Duminica dimineaţa, eu am mers împreună cu familia la catedrala din cartierul nostru, iar el s-a hotărât să se ducă la o altă biserică, dintr-un cartier vecin. Rămăsese stabilit, încă din ajun, să îi facem mămăligă pentru masa de prânz. Noi ne propusesem ca, imediat după servirea mesei, să-i vizităm pe părinţi (aflaţi la vreo 13 km depărtare) şi să ne întoarcem acasă înainte de topirea zăpezii de pe drum.
Prin urmare, am revenit repede de la catedrală, am făcut mămăliga, însă am luat prânzul fără părintele, care a venit în jurul orei 13. Din cauza întârzierii sale, fiind supărat pe el şi temându-mă să plecăm prea târziu la părinţi, m-am dezlănţuit împotriva lui: l-am certat aspru, l-am apucat puţin şi de păr, i-am închis uşa în nas reproşându-i că nu şi-a respectat cuvântul şi a întârziat.
După câteva minute s-a mai potolit mânia mea nebună (cred că s-a rugat pentru mine!) şi i-am deschis din nou uşa. Cuviosul a intrat pe hol, însă mi-a zis că nu mai mănâncă, din moment ce ne grăbim aşa de tare. Şi-a cerut iertare pentru întârziere, invocând faptul că mersese la o altă biserică din oraş, situată la vreo 3 km depărtare, unde a rămas până la sfârşit ca să se miruiască (el rămânea întotdeauna ultimul la miruit!). L-am chemat totuşi la masă, dar abia s-a învoit. A mâncat într-o fugă nebună, înghiţind bucăţi întregi, nemestecate, numai ca să nu întârziem noi. La maşină mi-am cerut iertare că l-am supărat şi că m-am purtat aşa de urât cu el, reuşind să ne împăcăm.
Ei, bine, ce aş avea eu de spus pe marginea acestei întâmplări? Dacă aş fi fost eu în locul Cuviosului şi aş fi fost tratat aşa cum am făcut-o eu cu el, nici vorbă să mai intru în acea locuinţă şi să accept să stau la masă! În plus, nici nu aş mai fi călcat vreodată în acea casă! Cuviosul însă, pecetluit fiind cu smerenia, a urmat Sfântului Moise Arapul, care a fost verificat la proba smereniei de către unii Părinţi din mănăstirea în care se închinoviase. Aceia, văzându-l în biserică, i-au cerut să iasă imediat afară, nefiind vrednic el, un câine negru şi spurcat, să stea în lăcaşul sfânt, alături de ei! Sfântul Moise a ieşit fără şovăire, după care a fost chemat să intre, totuşi, în biserică. Şi l-au întrebat Părinţii: „Spune-ne nouă, Părinte, cum te-ai simţit când ţi s-a poruncit să ieşi afară?”. „Credeţi-mă, Părinţilor, că, într-adevăr, aşa m-am considerat: un câine negru şi spurcat.”.
Prof. Ion Oprea,
Râmnicu Vâlcea
