Cuvintele sunt puţine şi sărace atunci când încerci să descrii frânturi din sfinţenia Cuviosului Gherontie.
Mai ales atunci când vrei să mărturiseşti despre felul în care ridica mâinile la rugăciune spre icoana Maicii Domnului, ca să ne arate cum să ne comportăm în biserică, cum să ne rugăm, şi atunci se transforma în stâlp de foc şi toţi simţeam ce înseamnă puterea rugăciunii.
Mai ales atunci când făcea metanii, una după alta, firesc, frumos, fără să obosească şi îi îndemna pe toţi să se bucure de fiecare dată când pot să împletească rugăciunea cu metaniile cele aducătoare de pocăinţă şi sănătate sufletească şi trupească.
Mai ales atunci când aveai binecuvântarea să te dea cap în cap cu cineva ca să-ţi treacă durerea de cap generată de multe păcate şi judecăţi nedrepte, nedemne şi lipsite de dragoste, iar după două lovituri să simţi că zbori pentru că, de fapt, nu lovitura a fost importantă, ci că te-a atins un om sfânt.
Şi mai ales atunci când izbucnea în plâns pentru necazul aproapelui şi cei din jurul lui erau uimiţi de intensitatea durerii lui, care era mult mai mare decât putea să exprime şi atunci lacrimile îi ţâşneau şi nu-ţi venea să crezi cât suferă, pentru că nu oricine îşi face rană în suflet pentru aproapele, rană care doare aşa de tare că îl face pe un Cuvios să plângă ca un copil…
Toate acestea s-au întâmplat pe parcursul a trei întâlniri, distanţate în timp, cu Cuviosul Gherontie atunci când a fost la Mănăstirea Căşiel.
Liliana Pop, Cluj-Napoca
