Citind atâtea mărturii despre sfinţenia Cuviosului Gherontie, părintele nostru drag, m-am hotărât să fac şi eu acest lucru. Mi-am luat hârtie şi stilou, m-am aşezat la masa de scris şi mi-am dat seama că nu pot descrie în cuvinte ce am simţit în preajma acestui om minunat.
Pacea şi bucuria pe care le aducea odată cu venirea sfinţiei sale nu pot fi descrise în cuvinte. Ceea ce pot spune este că Dumnezeu ne-a binecuvântat aducându-l pe acest om minunat în vieţile noastre. Întâlnindu-l pe părintele Gherontie, primeai răspuns la toate întrebările existenţiale care te frământau.
Dacă până atunci nu credeai că poţi munci greu fără să mănânci de dulce în zile de post, mult şi bine, trebuia doar să întorci capul şi să vezi un om trecut de 65 de ani, care cântărea în jur de 60 de kg şi care tăia lemne cu toporul toată ziua, radiind de bucurie, fără să mănânce nimic şi fără să bea apă, deşi din cauza efortului depus şi a căldurii, elimina apa transpirând. De ce?! De dragul lui Hristos care a suferit atâta pentru noi, vroia să sufere şi dânsul de foame şi de sete. Vara umbla îmbrăcat mai gros în amintirea frigului din iarnă, iar iarna se îmbrăca mai subţire în amintirea căldurii trăite în vara care a trecut.
Dacă nu ştiai cum să te rogi trebuia doar să taci în prezenţa sfinţiei sale şi să-l auzi murmurând: „Vezi, Doamne, dacă sunt pe vreo cale rea, du-mă, Doamne, pe calea veşniciei!”.
Dacă nu ştiai cât şi cum să lucrezi virtutea milosteniei, gândindu-te că şi ţie ţi-ar mai trebui o mulţime de lucruri, era simplu uitându-te la dânsul: nu avea nimic din cele materiale, nici casă, nici masă, nici măcar două rânduri de haine, doar o inimă plină de iubire pentru toată zidirea, întotdeauna o vorbă bună, plină de compasiune pentru necazul tău şi câţiva bănuţi pe care, la rândul său, îi primea fără să-i ceară, pentru ca imediat să îi dea, considerând că celălalt avea mai multă nevoie de ei decât sfinţia sa.
Existenţa sfinţiei sale în prezenţa ta te dojenea, nu trebuia să te mustre pentru neînfrânarea ta, pentru zgârcenia ta, pentru necredinţa ta, venea lângă tine, intra în viaţa ta, se cuibărea în inima ta şi nu mai vroia să plece vreodată. Şi nici nu mai credeai că va pleca vreodată, nici măcar fizic, subconştientul tău nu accepta asta.
Când am auzit că s-a mutat la Domnul am crezut că nu-i adevărat. „Cum adică?!”, am întrebat. Poate de aceea la aflarea veştii nu mi-a căzut nicio lacrimă. Am izbucnit însă în plâns când, intrând în pronaosul bisericii sfintei Mănăstiri Tismana, unde ne aştepta pentru a ne lua rămas bun, şi-a mişcat ochii privind în direcţia uşii când am intrat. Atunci am înţeles că nu o să-l mai văd. Atunci m-a cuprins un regret incomensurabil că nu l-am preţuit mai mult şi nu am fost mai atentă la tot ce mi-a spus…
Venea des la noi la mănăstire. Uneori venea tăcut, împovărat de durerile şi păcatele oamenilor, pe care le vedea, înzestrat fiind de Dumnezeu cu darul înainte-vederii: „Ioai, dragă, sunt foarte obosit!”. Intra în chilia sfinţiei sale, de cele mai multe ori nu vroia să mănânce, spre supărarea mea, iar dacă insistam îmi cerea exact ceea ce nu aveam şi a doua zi când cumpăram îmi zicea: „Dragă, eu aseară aş fi mâncat brânzuţă de oi, nu acum…”. Şi îşi continua nevoinţa.
Când l-am cunoscut pe părintele Gherontie tăia lemne la Mănăstirea Tismana. Eu eram vieţuitoare într-o altă mănăstire, din apropiere, şi fusesem trimisă de ascultare la Tismana. Pentru că auzisem printre maici că este un om cu viaţă sfântă, i-am spus Cuviosului că m-aş bucura să-l mai revăd şi poate vine şi pe la noi la mănăstire. Mi-a răspuns: „O să vin pe la voi când o să faceţi brânză de oi!”.
Atunci m-am întristat şi m-am gândit că sunt slabe speranţe întrucât noi nu aveam oi şi nici de gând să ne luăm. Peste câţiva ani, însă, eu am fost numită stareţă la o mănăstire din apropiere, care primise 100 de oi de la CAP. Era toamna târziu, începuse să ningă spre bucuria mea şi a maicilor care întotdeauna se bucură ca nişte copii de primii fulgi de zăpadă şi printre fulgi l-am zărit intrând pe poartă pe Cuviosul Gherontie. Ce bucurie… mă tem că descriind-o să nu pierd ceva din frumuseţea acelui moment!
Avea o nevinovăţie de copil deşi era un om de taină al inimii dăruit rugăciunii cu o mare căldură. Câteodată avea doar o cruciuliţă sau un desen, iar noi eram 20 şi, în dorinţa sa de a ne bucura pe toate, ne dăruia pe rând cruciuliţa aceea… Venea la tine cu duioşie şi părerea de rău i se citea în ochi că trebuie să-ţi ceară cruciuliţa pe care doar ce ţi-o dăruise. Voia să aducă bucurie tuturor! Dacă simţea că te-ai mâhnit, te consola spunându-ţi: „Lasă, că o să-ţi aduc cuvioşiei tale una şi mai frumoasă!”. L-am îndrăgit foarte, foarte mult!
Primind cele două volume cu mărturii, le-am dat tuturor maicilor din mănăstire. Printre ele se află şi o surioară nouă, care nu l-a cunoscut pe părintele Gherontie. Sora S. îşi dorea foarte mult să afle veşti despre familia ei însă nu voia să meargă acasă sau să sune şi s-a gândit să-l roage pe părintele Gherontie să-i scoată pe cineva în cale care să-i spună câte ceva, „un gram de informaţie”, a două zi urmând să meargă până la Craiova. Şi, minune… Când aştepta pentru a putea rezolva o problemă a apărut o vecină din satul natal care a început să îi spună, fără ca sora să o întrebe, tot ce voia să afle. „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeu lui Israel!”.
A fost un om duhovnicesc, care a lucrat virtutea împotrivindu-se păcatului până la sânge, îmbinând totul cu neasemuită smerenie – cununa virtuţilor. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru acest dar minunat şi părintelui Gherontie.
M. Hristofora
Mănăstirea „Sf. Ioan Botezătorul”, Tg. Cărbuneşti
