Când vine vorba de a scrie o mărturie legată de un om cu viaţă sfântă, simţim o mare greutate şi teamă, întrucât cuvintele sunt mult prea sărăcăcioase pentru aceasta. În plus, „pentru ca să învăţăm a vorbi bine şi fără greşeală, trebuie să ne învăţăm mai întâi a tăcea” (Avva Zosima).
Totuşi, atunci când viaţa unui astfel de om, precum a fost şi este Cuviosul Gherontie, se intersectează cu realitatea interioară a altuia, marcând-o în profunzime, cel din urmă este dator a mărturisi aceasta spre slava lui Dumnezeu, Care minunat lucrează prin sfinţii Săi. Acesta este şi cazul meu, întrucât, deşi ar fi trebuit de multă vreme să dau mărturie, totuşi, fiind cuprinsă de teama unei grăiri insuficiente, nu am putut da curs acestei datorii de suflet. Trăind şi acum acelaşi simţământ, cu sfială şi recunoştinţă, voi încerca să conturez în cele ce urmează, câteva clipe din viaţa pământească a Cuviosului Gherontie, pe care le-a sacrificat pentru a redescoperi în mine Viaţa şi Lumina. Căci întâlnirile mele cu dânsul aceasta au însemnat: o rază de soare călăuzitoare şi de bucurie mare dătătoare.
Cu toate că au fost mai multe momentele de întâlnire cu Cuviosul Gherontie, căci aşa îi zicem noi toţi cei din Alba, mă voi opri doar asupra a trei dintre ele, care se încadrează în aria delimitată de titlul sugerat de noi. Fiecare moment de apropiere de Cuviosul era un prilej de bucurie şi înseninare, nu doar trupească, ci mai ales sufletească. O simplă privire din partea dânsului sau vreun giumbuş, aparent copilăresc, însă bine ţintit, alunga orice nor aflat pe cerul inimii. Pe lângă toate acestea, era mereu pildă de rugăciune stăruitoare şi dăruitoare către Domnul.
Unul dintre principalele momente a fost nu cu mult înainte de plecarea mea la mănăstire. De când ne-am cunoscut mai bine, în cadrul unei excursii, de câte ori mă vedea, îmi spunea mereu cuvioasă, deşi eu eram doar o tânără ancorată serios în proiectele acestei lumi. Nu am luat în seamă aceasta, precum nu am înţeles atunci nici cadoul făcut de dânsul, când, urcând în Corală, înainte de Sfânta Liturghie, m-a căutat stăruitor cu privirea, m-a strigat şi mi-a aruncat o cruce – era jugul cel bun al lui Hristos, pe care m-am hotărât la scurtă vreme a-l lua, precum şi marea mea evlavie faţă de Sfânta Cruce, pe care abia acum, după 11 ani am descoperit-o în fiinţa mea, aplecându-mă asupra temei Drumului Crucii lui Iisus, în cadrul lucrării de master.
Anii au trecut şi, despre omul cel tainic şi mult iubit, nu am mai aflat prea multe, decât puţine lucruri de la credincioşii care veneau la mănăstire. După aproape patru ani, întâmpinând o dificultate mai mare de ordin duhovnicesc, l-am sunat pentru a-i cere sfat.
Bineînţeles că răspunsul a venit cifrat şi sub acoperire, dar răcoritor… La fel s-a întâmplat când, după aproximativ încă trei ani, ne-am întâlnit la Ierusalim. Unii ar zice că întâlnirea a fost întâmplătoare, întrucât mici erau şansele ca două grupuri diferite din România să se întâlnească în Ţara Sfântă, dar pentru mine a fost proniatoare, întrucât sufletul meu se afla din nou, într-o perioadă mai dificilă. Deşi de obicei greu puteai vorbi serios cu dânsul, simţind starea mea de confuzie, şoptindu-i că aş vrea să îi spun ceva, a rămas cu mine în urma grupului şi, ţinându-mă de braţ, mi-a ascultat oful inimii, ajutându-mă şi înţelegându-mă fără prea multe cuvinte. Discuţia nu a durat mult, dar efectul ei a fost tămăduitor şi întăritor. Răspunsul l-am înţeles parţial atunci, şi total doar acum după ce au trecut anii. Dar, şi mai important, a fost mereu faptul că, simţindu-l ca un bun rugător la tronul Sfintei Treimi, primeam bucurie şi nădejde multă.
Ca excurs aş aminti şi o altă întâmplare ce a avut loc tot în cadrul pelerinajului la Ierusalim. Fiind în biserică, a venit Cuviosul la mine cu un capac de la o sticlă de plastic şi mi l-a îndesat în geantă fiind parcă revoltat că oamenii lasă gunoaie în biserică. Eu tare m-am amuzat de dânsul şi nu am luat în seamă întâmplarea, decât atunci când, în ziua următoare fratele meu îşi dorea tare mult să ia apă dintr-un loc binecuvântat şi nu avea decât o sticlă al cărei capac îl pierduse… Menţionez încă o dată că grupul nostru era distinct de cel al Cuviosului şi ne-am întâlnit doar de câteva ori.
Multe şi importante au fost întâlnirile cu dânsul şi toate mi-au întărit credinţa că acesta este omul lui Dumnezeu, căci era mereu ca o rază de soare de bucurie şi nădejde dătătoare. În preajma lui, orice negură dispărea şi sufletul râdea. Uitam de toate grijile şi eram asemeni copiilor, însă, când situaţia o cerea, cu seriozitate duhovnicească te asculta şi sufletul prin cuvinte dulci roura. Să avem binecuvântarea lui!
Monahia Sofia,
Mănăstirea „Sfântul Vasile cel Mare”, Someşu Cald
