„A murit Alexie!”
Maica Antonina Diaconu era din judeţul Vâlcea şi a trăit o vârstă patriarhală. S-a născut în 7 martie 1923 şi a trecut la Domnul în 23 decembrie 2011.
Mi-a povestit odată că mama ei a murit şi a rămas ea ca mamă în casă. Fratele cel mic, Alexie era cel mai ocrotit şi îl iubea cel mai mult. Într-o iarnă, când avea ascultare la porci, i s-a făcut aşa un dor de el! Iarna era grea şi maica a făcut acolo în vale un fel de pârtie, încât aproape că omul nu se vedea din ea. În timp ce punea mâncarea să fiarbă la porci, spunea întruna: „Alexie, Alexie, Alexie!”. Povestea maica: „Atâta mi-era de dor de el că, de nu era aşa iarnă grea, mergeam la maica stareţă să o rog să mă lase acasă să îl văd!”. Nu au trecut câteva ore şi, cum tot repeta aşa, s-a întâlnit cu el pe pârtie. A rămas lemn – cum obişnuia să spună. Când maica l-a întrebat: „Ce cauţi aici?”, fratele i-a răspuns: „Păi, am putut să mai stau? Am simţit un foc în spate de a trebuit să vin să te văd!”. Îşi făcea cruci, se uita în sus şi zicea: „Toată ziua am spus: Alexie, Alexie, Alexie! şi n-a mai putut!”. Când a murit Alexie, eram la ascultare la luncă cu maica Antonina, la cules de corcoduşe. Dintr-o dată s-a lăsat jos în iarbă şi plângea. Eu am crezut că a muşcat-o vreun şarpe. Am întrebat-o de ce plânge şi mi-a spus: „A murit Alexie!”. „De unde ştii? Cine ţi-a spus?”. Plângea, plângea, apoi s-a liniştit. A luat sacul pe jumătate plin cu corcoduşe – eu am ajutat-o cât am putut, dar era un sac mare din nailon de pe vremea lui Ceauşescu, în care se puneau îngrăşăminte – şi l-a pus pe cap şi a venit pe jos din luncă, până la mănăstire. Vreo 7 kilometri. Am venit împreună, eu pe lângă ea, cu mâna goală, pentru că nu mai eram în stare să duc ceva atâta drum. Ne-am dus la masă, dar ea era cu durere în suflet, îi venea să plângă, dar nu se arăta. S-a deschis oblonul la bucătărie şi maica Marina, care era secretară, îi spune: „Maică Antonina, să vii până la birou. Să te îmbraci frumos, să vii să îţi dau nişte bani că trebuie să mergi acasă că e bolnav Alexie.”. Maica mi-a spus: „Ehe, îi bolnav! Şi el o murit!”. Era văzătoare cu duhul, dar trăia foarte mulţumită că noi nu o preţuiam.
Dragostea faţă de creaţia lui Dumnezeu
În chilie, încă de acum 30 de ani când stătea în vale, maica avea o saltea de paie sau de pănuşi de porumb, că o mai schimba din când în când. Toată era perforată de şoareci, încât dacă dădeai drumul de sus la un obiect, cădea până pe lut, că nu avea pe jos podele. În pat erau numai conserve pentru şoareci. Jos, în faţa sobei, erau cutii de conserve pentru pisici.
În geam, erau păianjeni foarte mari, de care odată m-am speriat şi am vrut să îi omor. M-a oprit şi mi-a spus: „Nu, nu, că şi ăia trebuie să trăiască! Nu cumva să te atingi de ei!”. La furnici le punea mâncare pe un ziar. Toate trăiau pe lângă ea, la ea în chilie. Pisicile nu aveau treabă cu şoarecii. Am întrebat-o: „Dar cum ai şi pisici, şi şoareci în chilie?”. Zice: „Nu au voie să se atingă de ei! Atâta le trebuie! Ele n-au mâncare acolo?”. Ea stătea în genunchi cu coatele pe pat. Aşa se odihnea. Nu aveai în chilia ei unde să te aşezi să stai să te odihneşti. Peste tot era mâncare: pentru furnici, pisici, şoareci. Tare mult s-a nevoit. Nu dormea în pat. Câte şi mai câte!
Chiar şi după ce nu am mai ţinut porci, ea tot mergea în vale. Îşi umplea şorţul cu firimituri de pâine şi le ducea la păsări. Era un corb în stâncă, la care îi ducea mâncare. Cum o vedea că iese cu mâncarea în şorţ, croncănea şi mergea paralel cu ea. Odată, cum tot stătea în genunchi, i s-a umflat şi au dus-o vreo trei zile la spital. Să vedeţi cum croncănea corbul a pustiu şi se rotea pe deasupra bisericii. După ce a venit şi a stat în chilie câteva zile, cum croncănea corbul, ea îi arunca mâncarea pe acoperiş. A găsit-o corbul. Iubea tare mult păsările. Sub brazii din faţa mănăstirii a aruncat atâtea firimituri, că se făcuse ca un fel de ciupercă de la atâta pâine.
Urşii o ascultau
Maica Antonina avea aşa o dragoste, că tot timpul se jertfea şi mergea să culeagă castane şi să le aducă la maici, să le fiarbă la bucătărie. Era aşa de bucuroasă că poate să le aducă ceva la maici! La castane e foarte greu, că te înţeapă, dar maica le culegea cu mâna. Într-o toamnă, am mers cu ea după castane, în pădure. Era ceaţă. Maica s-a îndepărtat de mine, iar la un moment dat, am auzit-o cum, pe un ton ridicat, alunga pe cineva de la castanul unde culegea ea. Prima dată am crezut că vorbeşte cu pădurarul.
Apoi am văzut că împingea pe cineva şi, cum era ceaţă, am crezut că sunt vaci rătăcite pe acolo. Nici vorbă. După ce au plecat, a venit maica la mine şi mi-a povestit bucuroasă că a venit o ursoaică cu puii şi i-a alungat de acolo, ca să rămână castane pentru maici. Mi-a spus râzând cum prindea puii de urechi şi de blăniţă, iar puii se gudurau pe lângă ea. Apoi îi împingea să meargă de acolo şi îi certa. Ursoaica stătea de o parte şi îşi aştepta puii. Mergea mai în faţă, şi iar stătea după ei.
Rugăciunea îi dădea putere fizică
Într-o iarnă, pe coasta din faţa mănăstirii, a căzut un copac mare. Era zăpadă multă. Eu aveam ascultare la bucătărie cu mai multe maici. Una dintre ele s-a uitat pe geam şi ne-a chemat şi pe noi: „Ia, uitaţi-vă pe geam! Uitaţi-vă la Antonina!”. Era la jumătatea muntelui şi trăgea de copac. Şi cu tractorul era greu să îl urneşti: avea grosimea mai mare decât a unui om, era lung şi cu coroană. Maica trăgea puţin de el, făcea vreo şapte cruci şi iar trăgea, şi iar se închina. Noi ne gândeam: „Uite cu cine şi-a pus mintea! Cu un aşa copac!”. A treia zi, când am coborât, copacul era dus de ea în vale. Făcea focul cu el pentru mâncarea la porci. Cum l-a dus, numai Dumnezeu ştie!
Zicea: „Dumnezeu, Dumnezeu… Ia auzi, ia auzi ce frumos!”
Toată viaţa ei, la trapeză, dregea mâncarea ca să nu o mănânce cu poftă: punea apă, punea zahăr, punea multă pâine pe care o apăsa cu lingura, amesteca felurile de mâncare în aceeaşi farfurie. După ce mânca foarte puţin, o ducea la pisici.
Într-una din zile, pentru că maica Antonina rămăsese singură în chilie, am mers să dorm acolo. Cum am intrat, nu am mai aprins lumina, pentru că se vedea de la candelă. M-am aşezat pe patul liber, doar că acolo maica pusese mâncare pentru furnici. S-au urcat pe mine şi m-am speriat foarte tare. M-am ridicat şi m-am scuturat, apoi am luat cuvertura şi am pus-o sub pat. Maica era în patul ei şi râdea ghiduş. Atunci, cineva din mănăstire avea o ispită mai mare. Maica Antonina se ruga pentru ea noaptea. Citea la Psaltire, la candelă. Zicea: „Dumnezeu, Dumnezeu… Ia auzi, ia auzi ce frumos! Dumnezeu… Ia auzi ce frumos!”. Şi făcea cruci. Multe cruci. La un moment dat s-a culcat jos. Se lupta mult cu ea.
Era un părinte Laurenţiu, la Mănăstirea Stânişoara. Dânsul i-a fost duhovnic şi a îndrumat-o la mănăstire. Maica vorbea tare frumos despre el, îl pomenea şi spunea că ştie de la el cât de importantă este slujba Vecerniei de sâmbătă seara. Nu lipsea la niciodată. Venea şi din pădure la Vecernie şi stătea numai la uşă, în genunchi, cu coatele pe un scaun. Din smerenie, nu se aşeza în nicio strană.
Cuviosul Gherontie mi-a spus: „Este nebună pentru Hristos!”
Maica te provoca. Ce ştia că nu îţi plăcea, aia îţi făcea. Mă deranja de multe ori ce făcea. De exemplu, la trapeză, lua farfuria din care mânca şi o ducea să dea resturile la pisici. Până turna, pisica îşi băga lăbuţa în farfuria din care apoi mâncam noi. Am certat-o. Cuviosul Gherontie era la lemne şi se uita la noi. Când ne-am întâlnit, mi-a spus: „Te rog eu mult să nu mai ai treabă cu ea. Să ai grijă ce vorbeşti, ca să nu te căieşti mai târziu! Este nebună pentru Hristos!”. De atunci am fost foarte atentă cu ea.
Toţi părinţii îmbunătăţi o depistau imediat că e nebună pentru Hristos. A venit odată la mănăstire părintele Ştefan Nuţescu, de la Schitul Lacu, din Sfântul Munte. Ne-a împărţit la toată lumea câte o iconiţă cu Maica Domnului de la ei de la schit, iar maicii Antonina i-a dat un teanc, spre uimirea noastră. Una dintre noi, chiar i-a spus părintelui că ea ne deranjează foarte tare. Maica auzea şi îi părea rău că îl necăjeşte pe părintele din cauza ei. Când am mers pe jos cu ea la schit, ne mai odihneam şi o întrebam: „Maică, dar nu eşti supărată că te ocărâm? Că te defăimăm?”. Mi-a răspuns: „Să răbdăm. Uite, pământul câte rabdă! Trec camioane pline cu butuci, încărcate, de tremură pământul şi el nimic nu zice. Câtă lume calcă pe el şi el nimic nu zice. Aşa să răbdăm şi noi!”.
Înaltpreasfinţitul Iosif o aprecia, iar ea a simţit în duh acest lucru şi îl evita. Când a aflat că vine şi dânsul la masă, maica şi-a făcut de lucru. Înaltpreasfinţitul a observat lipsa ei şi a zis: „Parcă lipseşte o maică. Una mai bătrânică.”. Ştiam toate de cine zice. Pentru că eram lângă uşă, m-am dus după ea. Când m-a văzut, a intrat într-o baie. Îi zic: „Hai, maică, hai că te cheamă Înaltul!”. Ea nu zicea nimic. Deschid uşa, iar ea se uita pe geam. I-am spus: „Ce te-ai băgat aici? Hai, la trapeză, că te cheamă Înaltul. Atâta eşti de cocoană, că acuma vrei ca toată lumea să aştepte după mata!”. Zice: „Hai, lasă!”. Şi s-a ruşinat: „Las’ că ştiu io! Las’ că ştiu io! Io-s o păpădită! Io-s o păpădită!”. Până la urmă am dus-o, dar tot se oprea pe drum, doar, doar se termină masa şi pleacă toţi de acolo. A intrat în trapeză, iar Înaltul a chemat-o mai în faţă. Nu a ridicat ochii din farfurie. Nu putea să mănânce. Avea aşa o emoţie. Înaltpreasfinţitul Iosif vorbea frumos cu ea şi despre ea.
I s-a vestit ziua trecerii la Domnul
Spre sfârşitul vieţii, s-a mutat sus la mănăstire. După ce îi făceam curăţenie în chilie, venea cu sânul plin de iarbă şi ramuri de hortensie, le presăra în faţa mea pe covor şi râdea. Într-o zi, i-am spus: „Acuma am scuturat covorul! Avo, vei vedea, când ajungi bolnavă la pat, că nu te mai las să faci ce vrei!”. Mi-a spus: „Nu tu o să mă îngrijeşti!”. „Dar cine te îngrijeşte?” „Aia de la Ierusalim!” „Păi maica nu mai vine!” „Aia mă îngrijeşte… dar nu eu o cer, că ea o să vrea să mă îngrijească!”. Tot ce a spus a fost adevărat.
Cu două zile înainte de a muri, am auzit că nu mai mănâncă şi m-am dus pe la ea să o văd. S-a uitat la Maica Domnului şi a zis: „Ehe, de Crăciun sunt sub glie!”. „Ce vorbeşti, că nu te lăsăm să mori!” „Ehe, nici nu eşti acasă!” „Dar unde o să fiu? În Palestina?” Apoi maica a continuat: „O să-mi facă groapa de doi metri! Să mă bage la doi metri!”. „Lasă că le spun eu să nu te bage la doi metri!” În ziua în care a murit maica, eu m-am dus la Târgu Jiu cu maica Xenia. Eram într-un magazin şi vroiam să cumpăr o candelă pentru naşa mea de călugărie, să i-o pun pe mormânt. Până să îmi aleg una, sună telefonul şi o văd pe maica Xenia că se albeşte la faţă. Mă duc la ea şi îmi spune că a murit maica Antonina. Exact cum a spus. Nu am fost în mănăstire. Când ne-am întors de la Târgu Jiu, mă întreabă maicile: „Maică, cum trebuie să îi săpăm groapa? Să îi facem o groapă frumoasă!”. „La noi, cu cât e mai adâncă, cu atât e mai bună! La doi metri se sapă o groapă!” După ce am văzut-o, mi-am amintit ce mi-a spus maica Antonina şi îmi venea să o astup, dar era prea târziu. Toate s-au împlinit.
(m.I.)
