Cuviosul Gherontie, cel mai BUN nebun pentru Hristos, pe care mi-l puteam imagina, omul giumbușlucar, în rugăciunea căruia s-au odihnit toți cei a căror nevoie de mijlocire s-a întâlnit cu ochii lui plini de compasiune și cu inima sa mustind de iubire necondiționată!
Cuviosu’, cum îl numeam, nerealizând decât peste timp că acest apelativ îl prezenta așa cum era, de fapt, acest Om al lui Dumnezeu. El își ascundea sfințenia printr-o comportare smerită, foarte ușor de etichetat nepotrivit, de către noi, cei pentru care făcea minuni încă din timpul vieții. Cuviosul Gherontie, Sfântul, pe care Dumnezeu a îngăduit să-l întâlnesc, să-l văd rugându-se și, de asemenea, să fiu una dintre binecuvântatele care au primit, nu întâmplător, de la dumnealui o cruciuliță, pe care și-a scos-o de la gât, punându-mi-o mie și spunându-mi: „Să nu părăsești niciodată crucea!”.
Cuviosul Gherontie a fost cel mai devotat și prezent Prieten, din viața mea și a dragilor mei, în ultima perioadă. În ultimii patru ani, cu precădere, i-am cerut mereu mijlocirea și, da, mărturisesc, în fața lui Dumnezeu, că o singură dată am simțit că a rămas „surd” la nevoia mea și aceasta doar pentru că voia Domnului era ca tatăl meu să plece, atunci și în acel mod. Dar, și în acea foarte grea încercare, l-am simțit lângă noi, mângâindu-ne sufletele îndurerate.
Cuviosul a fost alături de mama, salvând-o, când a făcut accident vascular cerebral, acum aproape doi ani, ea având evlavie la el și ținându-i aproape foto-icoana.
Tot Cuviosu’ mi-a dăruit un serviciu, primul test dându-l pe 13 octombrie, ziua nașterii sale în Cer, iar ultimul, cel decisiv, susținându-l pe 4 noiembrie, data nașterii lui pământești.
A fost, este și va fi pentru noi, cât Dumnezeu va îngădui, Omul de care pomenea orbul de la scăldătoarea din Vitezda, omul îndumnezeit, care știa să fie, așa cum îi place lui Dumnezeu, precum copiii, dar și extrem de serios în raport cu cele sfinte.
Rugăciunile sale, făcute cu mâinile ridicate, în fața soleei sau în mijlocul Catedralei „Sfântul Dimitrie”, din Craiova, mi-au rămas dăltuite într-un loc special al minții și sufletului, acolo unde încerc să păstrez ceea ce îmi dă nădejdea de a continua, chiar și când pare că pierd sensul.
Într-o după-amiază de toamnă a anului 2020, am fost cu fetița, tatăl ei și socrii la cimitirul municipal din Brașov. Înainte, am cumpărat un ghiveci mare de crizanteme, din piața Astra, unde eu mi-am pierdut ochelarii de vedere (pentru aproape), pe care-i aveam agățați cu un șnur la gât. Am realizat lipsa lor în poarta cimitirului aflat la celălalt capăt al orașului. După aproape trei ore, timp în care l-am rugat pe dragul părinte Gherontie să aibă grijă de ei, ne-am întors, eu având mare nădejde, dar fiind descurajată de toți ceilalți, acolo unde presupuneam că i-am pierdut si, spre uimirea tuturor, fiica mea, de 9 ani (în acel moment), i-a văzut, evitând să calce pe ei, chiar înainte de intrarea în piață, pe un drum foarte circulat, la foarte mică distanță de roata unui 4×4. „Doamne, n-am genunchi să-Ți mulţumesc!”
Cuviosul mi-a ajutat copila, când din punct de vedere medical lucrurile păreau scăpate de sub control.
El e cel care mi-a fost alături când am luat permisul anul trecut și m-a însoțit la fiecare drum făcut cu mașina, cu trenul, autobuzul, troleul sau tramvaiul.
Tot el este cel a cărui foto-icoană o port în husa telefonului, pentru a-l avea întotdeauna cu mine, și în această dimensiune fizică, fiind Prietenul, repet, către care mi-am dezgolit mereu sufletul, singurul căruia am putut să îi cer, iar și iar, să mă ajute, deși îmi e extrem de greu să solicit ajutor semenilor.
El e bunătatea și blândețea Mielului, zugrăvită în creația perfectibilă.
O foto-icoană a sa, pusă pe locul dureros, sau o rugăciune făcută din adâncul sufletului nu rămâne fără răspuns favorabil, dacă e îngăduit de Dumnezeu.
Îmi vine greu să vorbesc despre acest minunat Sfânt, care a trăit, din perspectiva noastră, a celor contemporani lui, complicat de simplu.
Dar, pentru că am promis și pentru că vreau măcar atâta recunoștință să îi aduc, i-am cerut mijlocirea și am nădăjduit în ajutorul tuturor celor Buni de dincolo, pentru a reuși să dau câteva tușe superficiale portretului celui care, cu simplitate, blândețe și căldură, prin mărturiile altora și prin implicarea neobosită a celor care se ostenesc pentru apariţia cărţilor, a devenit o prezență continuă și benefică în viața noastră.
Minunile sunt atât de multe, evidențiind, de fiecare dată, cât de aproape ne este Domnul, prin sfinții Săi, dar mă voi opri aici, copleșită de darul binecuvântării, primită cândva și printr-o pupătură specifică pe frunte.
Orice rugăciune scurtă, orice strigăt, orice pomenire a sfântului său nume duc invariabil la mijlocirea sa promptă și de o noblețe uluitoare. Am povestit despre prietenia cu Omuleţul sfânt, drag inimii mele, şi altor persoane, care la rândul lor au primit ajutorul lui nemijlocit. Slăvit fie Domnul întru sfinţii Săi!
Cuvioase Gherontie, mulțumim nespus și te rugăm, mijlocește pentru noi, acum și pururea! Amin!
Mihaela Toma,
Craiova
