De multe ori trecem nepăsători sau indiferenți pe lângă oameni care ne pot aduce mult folos atât trupește, cât și sufletește. Și nu doar indiferenți, căci pe unii dintre cei pe care îi întâlnim îi judecăm și îi etichetăm după neputința inimii și a minții noastre. Așa am făcut și eu prima dată când, aflându-mă ca elev seminarist la programul liturgic de la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, l-am văzut pe Cuviosul Gherontie stând în genunchi la colțul soleei, lângă icoana Sfintei Ana, înălțându-și repetat mâinile spre Cer și plecându-se la pământ, făcându-se nu doar văzut, ci și auzit prin rugăciunile rostite care, cel mai adesea, se îndreptau spre Maica Domnului. Era o prezență aparte, care atrăgea privirile însoțite de judecată, ale celor care nu îl cunoșteau, ori de prețuire, ale celor care îi cunoșteau credința și dragostea pe care el le întorcea spre lume prin rugăciune și uneori prin diverse ghidușii.
Am aflat ulterior de la colegii mai mari cine era Cuviosul Gherontie și cât era de prețuit și așteptat în Alba Iulia și în multe alte locuri din țară. De aceea, căutam și noi diferite prilejuri de a ajunge în apropierea sa pentru a-l auzi dacă vorbea ceva sau chiar îl „provocam” cu câte un „Doamne ajută!” timid, cu gândul că ne spune ceva și nouă (căci auziserăm că era înainte-văzător). Apoi, la începutul clasei a XII-a, în toamna anului 2009, am avut bucuria de a-l avea lângă noi pe Cuviosul în autocar, în deplasarea de la Alba Iulia la București pentru a participa cu corul Seminarului Teologic la Festivalul-concurs „Tineri, lăudați pe Domnul”, la Palatul Patriarhiei. În timpul acestei călătorii ne-am bucurat de prezența Cuviosului între noi, deoarece s-a lăsat asimilat de zburdălnicia copilăriei noastre și cânta alături de noi, râdea, făcea glume și ne spunea lucruri pe care nu le înțelegeam atunci și poate le socoteam spuse la întâmplare. Repeta mereu: „Alba, prima pe țară!” sau, când ne auzea cântând, spunea: „O să vedeți voi cum o să cântați când vă întoarceți!” și avea dreptate, pentru că a doua zi am câștigat premiul I în cadrul acestui festival-concurs și ne-am întors acasă cu multă bucurie.
În timpul facultății l-am întâlnit mai rar, deoarece mergeam mai des acasă la sfârșitul săptămânii și astfel ajungeam mai puțin pe la catedrală, iar după terminarea studiilor nu l-am mai întâlnit deloc, deoarece, fiind hirotonit pe seama unei parohii din județul Mureș, vizitele la Alba Iulia erau destul de rare. În toamna anului 2018, am auzit de la colegi despre mutarea sa la Domnul în chip minunat, adică așa cum și-a dorit şi a profeţit: să aibă o moarte sfântă, în Țara Sfântă. În acele momente, mi-am amintit cu bucurie că am avut cinstea de a-l cunoaște și de a-i sta aproape și, fiind mișcat de faptul că a trecut la Domnul așa cum și-a dorit el în timpul vieții, am povestit și casnicilor mei despre bătrânelul care se ruga cu atâta atenție, bucurie și credință Maicii Domnului.
Un nou prunc, prin mijlocirea Cuviosului
În toamna anului 2021 m-am întors în Alba Iulia împreună cu familia mea, nu ca simpli vizitatori, ci ca viitori locuitori ai orașului, deoarece mi-a fost încredințată slujirea în biserica în care îl văzusem pentru prima dată pe Cuviosul, adică la Catedrala Reîntregirii. Aici l-am reîntâlnit pe Cuviosul Gherontie prin mărturiile părintelui Dorin Opriș și a fostei mele diriginte, doamna profesoară Monica Opriș, despre felul în care Cuviosul lucrează în chip minunat în viața multor oameni, atunci când este chemat în ajutor. Am început să citesc și eu mărturiile creștinilor ajutați de Cuviosul și, astfel, am încercat și eu (mai rezervat la început) să îl chem în rugăciune. Îl rugam să mijlocească pentru noi înaintea lui Dumnezeu pentru al doilea copilaș, care se lăsa așteptat deja de multă vreme. După vreo cinci sau șase săptămâni de când am început să îl pomenesc și pe Cuviosul în rugăciune, am primit vestea care ne-a umplut inimile de bucurie, că avea să se mai nască un prunc în casa noastră.
O altă intervenție minunată a Cuviosului a simțit și soția mea în perioada în care o alăpta pe noua membră a familiei, fetița noastră. După ce două zile la rând a simțit că unul din sâni i s-a întărit, provocând și durere, și-a amintit de tămăduirile primite de atâția oameni prin poza Cuviosului, pe care a folosit-o și ea. Răspunsul a venit repede, căci în câteva ore sânul a revenit la normal și durerea a dispărut.
Încă de la naștere, fetița noastră a fost hrănită la sân, dar și cu lapte praf. Avea șase luni când am început și diversificarea alimentaţiei, iar în acea perioadă mânca parcă tot mai mult lapte praf, căci o cutie de lapte ne ajungea doar patru sau cinci zile. Într-o duminică, la catedrală, soția a fost îndemnată să ia poza Cuviosului și să o pună la piept când alăptează (crezând că i s-a împuținat laptele), deoarece multe mame au primit ajutor cu pruncii lor prin mijlocirea Cuviosului. De atunci, de fiecare dată când alăpta, chiar dacă nu își amintea să ia poza Cuviosului la piept, îl chema în rugăciune. Din nou, răspunsul nu a întârziat să apară: următoarea cutie de lapte praf pe care am desfăcut-o după acea duminică s-a terminat doar după zece zile și nu după cinci, ca de obicei. Nu știm dacă a fost mai mult sau mai consistent laptele de la sân, dar fetița noastră a început să mănânce foarte bine alimente și nu mai aveam nevoie de atât de mult lapte praf, conștientizând astfel încă o lucrare minunată a Cuviosului.
Mormântul Cuviosului, loc plin de har
Îl chemăm în ajutor pe Cuviosul Gherontie atunci când ne aflăm în vreme de încercare sau cu diferite neputințe. Acest obicei îl are deja și băiețelul nostru, acum în vârstă de șase ani, care, atunci când ne aude sau ne vede pe noi că nu ne simțim bine, pleacă grăbit de lângă cel în cauză zicând: „Stai puțin, că merg repede să aduc poza Cuviosului Gherontie și o să te facă bine!”.
A simțit și el puterea și lucrarea Cuviosului, deoarece atunci când am ajuns pentru prima dată la Tismana la mormântul său, chiar dacă era o seară rece și ploioasă de sfârșit de octombrie, în întunericul curții mănăstirii aflate în șantier de restaurare, băiețelul a exclamat cu bucurie: „Tată, îmi place atât de mult aici, de parcă aici aș vrea să rămân și să nu mai plecăm niciodată!”. Ce oare putea să vadă atât de frumos, încât să își dorească să nu mai plece? Căci pentru un copil de cinci ani și jumătate (cât avea atunci) era un peisaj destul de înfricoșător: ploua, era noapte și întuneric în curte, deoarece erau foarte puține lumini și era un loc cu totul străin. Dar am înțeles că nu ceea ce a văzut l-a făcut să spună asta, ci ceea ce a simțit.
Așadar, mi-am dat seama că nu e suficient să vezi un om pentru a ști cine e, așa cum l-am văzut eu prima dată pe Cuviosul în catedrală, ci trebuie să te apropii de el și să îl vezi cu ochii sufletului, să îl simți și astfel îl vei cunoaște și nu vei mai vrea să pleci de lângă el, așa cum a simțit să exprime băiețelul nostru și simțim toți cei care am primit răspunsul și ajutorul Cuviosului.
Pr. drd. Silviu Florea,
Alba Iulia
