O maică bătrână din mănăstirea noastră a venit la slujbă şi, deodată, i s-a făcut rău. Era în spatele meu şi mi-a spus că se simte aşa de rău, încât crede că o să cadă din picioare şi că nici la chilie nu are putere să ajungă.
Eu adusesem de la înmormântarea Cuviosului Gherontie câteva brăţări ce fuseseră atinse de trupul lui în sicriu şi mi-a venit în gând că poate ar fi bine să îi aduc repede maicii respective una, că poate el vrea să facă o minune prin ea. M-am dus repede la chilie şi i-am adus o brăţară, i-am spus de unde provine şi s-o pună pe mână rugându-se lui, că poate o ajută. Maica îl cunoscuse pe Cuviosul când era în viaţă şi avea evlavie la el, socotindu-l sfânt.
Era în timpul Sfintei Liturghii şi, după un timp, m-am întrebat în gând: „Oare Cuviosul o fi ajutat-o pe maica?”. Ea, fiind în spatele meu, ca şi când mi-ar fi cunoscut gândul, mi-a răspuns: „Da, da! M-am mai uşurat, mă simt mai bine!”. După ce s-a terminat slujba, am întrebat-o pe maica cum se mai simte. Mi-a spus că i-a luat cu mâna toată boala şi se simte în putere, ca şi când nimic nu ar fi avut. M-am bucurat nespus şi i-am spus să poarte în continuare brăţara.
La Vecernie a venit la biserică şi mi-a spus foarte entuziasmată că s-a simţit atât de bine şi de întărită încât toată ziua a muncit cu mult spor şi a avut putere să urce şi în pod, având treabă acolo.
Au trecut câteva luni de zile şi eu, ştiind-o pe maica bolnăvicioasă şi neputincioasă de felul ei, mă întrebam dacă acea stare bună o fi simţit-o numai în acea zi sau şi în continuare, dar mă sfiam s-o întreb, nu cumva să îmi spună că s-a întors în starea ei de neputinţă. Am întrebat-o până la urmă şi mi-a spus că de atunci, deşi a trecut atâta timp, se simte foarte sănătoasă şi întărită şi poate să lucreze cu mult spor cât e ziua de mare.
De atunci îl iubeşte mult pe Cuviosul. I-am dat să citească volumele apărute până atunci cu mărturii despre minunatul nostru Cuvios, care nu mai oboseşte făcând mereu binele.
Monahia I.,
Râmnicu Vâlcea
