Am fost binecuvântați, eu și soțul meu, să fim împreună în acel pelerinaj.
Mi-amintesc perfect cum Cuviosul se arunca precum un vultur asupra fiecărei hârtii sau gunoi pe care-l vedea pe jos în holul aeroportului înainte de check-in și știu exact ce gândeam atunci: „Cum de lasă toți vagabonzii în aeroport?”. Apoi am văzut cu stupoare că se ținea scai de noi și la bording și am gândit: „Doamne, milogul ăsta, împuţitul ăsta, nespălatul ăsta e cu noi în grup!!!”.
Am multe amintiri înălțătoare din acel pelerinaj, dar de departe întâlnirea cu Cuviosul este cea mai importantă. Am început să-l iubim chiar după prima zi de pelerinaj. În fiecare după amiază, la ora 18, făcea din cap Vecernia oriunde ne aflam (de obicei în autocar, întorcându-ne de undeva) și la finalul fiecărei slujbe se ruga pentru vii și morți, pomenindu-i pe fiecare după numele lor. Și avea Cuviosul o listă luuuungă, în care am simțit că vreau să fiu. O dorință puternică, ca pentru ceva foarte prețios.
Ne-a intrat în suflet din acel pelerinaj și nu l-am mai revăzut până la prohodirea sa la Tismana. Am simțit o dragoste, o căldură lăuntrică, o bucurie imensă atunci. I-am sărutat cu putere și dragoste mâinile, care erau moi și calde. Am fost binecuvântați și-I mulțumesc Bunului Dumnezeu că ne-a îngăduit să-l cunoaștem, să-l respiram, să-l iubim.
Stătea în cameră cu părintele arhimandrit Gherontie, pe atunci exarhul Catedralei Mitropolitane din Craiova, care-l avea în grijă ca pe un copil, care-i arăta dragoste și preţuire și care, cred că povestește aceste întâmplări, un părinte admirabil, la polul opus aparent ca înfățișare, dar care știu sigur că se întâlnea în duh cu Cuviosul.
Sărut mâna dragilor părinți Gherontie, cel din cer și cel de aici, blagosloviţi!
Marilena Popescu
