„Bucurie îți era viața, că pentru toate mulțumeai neîncetat Preasfintei Treimi, Căreia te încredințai în suferințe şi în boli, cerând sănătate, ca să nu renunți la nevoințele tale și să nu rămâi nelipsit de puterea slujbelor, spre a-I cânta și în biserică: Aliluia!” (Acatistul Cuviosului Gherontie, Condacul 6)
A sosit vremea, la îndemnul și cu binecuvântarea părintelui meu duhovnic, să aduc și eu mărturie despre intervenția cu totul minunată, mângâietoare și nemeritată a Cuviosului Gherontie în viața mea.
Am început în toamna anului 2022 să am dureri la genunchiul stâng. Credeam că este reumatism și nu îmi făceam prea multe griji până când am simțit o umflătură măricică și dureroasă în spatele genunchiului. Examenul RMN a arătat că aveam leziune de menisc gradul 3 și un chist sinovial în plica genunchiului. Doctorul chirurg ortoped de la Spitalul Județean din Rm. Vâlcea m-a asigurat că este o operație ușoară și că, după o recuperare de 2-3 săptămâni, îmi voi putea relua activitățile obișnuite. Nu s-a întâmplat însă așa. Genunchiul s-a umflat peste măsură la 4-5 zile de la operație, a urmat un șir lung de puncții dureroase pentru eliminarea lichidului acumulat la intervale de câteva zile și aproape două luni de stat mai mult în pat. Doctorul mi-a spus că, și atunci când genunchiul se va vindeca, chistul sinovial nu va dispărea, se va reumple cu vremea și, din timp în timp, va trebui să fac puncție.
Cititorul ar putea pune eșecul operației pe seama doctorului care m-a operat, dar nu este așa. Am fost consultată și de prof. dr. Rodica Marinescu, șefa clinicii de ortopedie a Spitalului Colentina, care a confirmat că operația este o reușită și mi-a spus că unii oameni au astfel de reacții la operații.
Cu pași mici și cu durere încă în genunchi, în februarie 2023 mi-am reluat activitatea la catedră. În vacanța de vară am făcut fizioterapie și mi-am recuperat o parte din mobilitatea inițială. În august, când credeam că sunt pe drumul către vindecare, am început să simt aceeași durere în genunchi ca în toamna lui 2022. Alt examen RMN arăta că am leziune de menisc în același loc, același grad, cu prezența dureroasă a chistului sinovial. Grele zile au urmat, în care disperarea și teama s-au instalat în inima mea. Cea mai mare teamă a mea nu era faptul că s-ar putea să nu mai pot profesa sau să nu mai pot avea grijă de gospodărie și de copii, ci că nu voi mai putea să particip la tainele Bisericii, să mă bucur și să iau putere din Sfintele Liturghii. Eram din nou îndrumată către chirurgie ca unică soluție, dar cine mai avea curajul să îndure a doua operație? Rugăciuni cu lacrimi și nădejde la Domnul și Maica Domnului mi-au adus în suflet mângâiere și întărire ca să merg mai departe.
Am cerut binecuvântarea părintelui meu să încerc alte terapii. Așa am ajuns la clinica dr. Vasile Oșean, medicul loturilor naționale și olimpice de canotaj. Diversele terapii încercate îmi alinau durerea pentru câteva zile pentru a reveni mai apoi în forță. Tot ce îmi mai rămăsese să încerc erau infiltrațiile cu acid hialuronic și plasmă. Scumpe și fără garanția vindecării. Mi-am făcut programare și urma să mă prezint la clinică după două săptămâni.
Este momentul când Dumnezeu, în marea Lui dragoste și milostivire, a hotărât să îmi lumineze viața cu prezența vindecătoare de trup și suflet a sfântului român nebun pentru Hristos, Cuviosul Gherontie. Auzisem întâmplări minunate despre el de la părintele meu, dar abia acum era inima mea pregătită de durere să se deschidă către chemarea sa. Pe 7 octombrie părintele mi-a trimis pe telefon poze de la slujba parastasului de cinci ani a Cuviosului și, printre ele, și poza cu el în sicriu la înmormântare. Privindu-i chipul, m-am încredințat că este viu și sfânt și în inima mea a încolțit nădejdea că el mă va ajuta. Am cerut și primit binecuvântarea părintelui să mă duc la Mănăstirea Tismana la mormântul Cuviosului pe 13 octombrie, ziua trecerii lui la Domnul.
Am plecat însoțită de băiatul meu cel mare și de o bună prietenă. Drumul până la mănăstire a fost pentru mine destul de dificil. A trebuit să oprim de două ori pentru că genunchiul mă durea și întreg piciorul îmi amorțea. Nu îmi găseam locul nicicum pe banchetă. Am citit cu voce tare Viața și Acatistul Cuviosului ca să ne însuflețim inimile înainte de întâlnirea cu el și mult s-a întărit sufletul meu când am ajuns la condacul al 6-lea, unde se spune că și sfântul se ruga în suferințe și în boli, cerând sănătate ca să nu rămână lipsit de puterea slujbelor. Ajunsă la mormânt, am îngenunchiat în pofida durerii și cu lacrimi i-am cerut Cuviosului mai întâi să îmi dea putere să mă rog mai mult și să țin gândul cel bun, l-am rugat și pentru nevoile copiilor mei, iar la sfârșit i-am arătat durerea pe care o simțeam în genunchi și l-am rugat să mă ajute să pot merge la slujbele bisericii și la școală. Acum când redactez, îmi amintesc că i-am promis că, dacă mă voi face bine, picioarele mele vor umbla numai în calea Domnului, calea Dragostei. Mă cutremur pentru că, de atunci și până în prezent, am făcut numeroase greșeli. Despre una din ele voi relata un pic mai jos.
Drumul de întoarcere a fost mai ușor. Aceleași dureri, tot atâtea opriri, dar sufletul îmi era liniștit și inima plină de bucurie, semn evident pentru mine că rugăciunea mea fusese primită și mă gândeam că, cândva, mă voi vindeca. Acest cândva a fost chiar în dimineața zilei următoare când, încă întinsă în pat fiind, am ridicat piciorul pentru a face câteva exerciții și nici urmă de durere. Cumva am încremenit de uimire neîndrăznind încă să mă bucur. Mișcam încet piciorul și mă întrebam dacă trăiesc cu adevărat o minune. Mi-am terminat programul de exerciții fără nicio durere, bucuria a început ușor să îmi inunde inima și într-un colț al ei încă mai aveam rezerve: „Oare mi se pare?”. Ca să mă conving și, fiind și weekend, i-am anunțat pe copii că vom merge la Mănăstirea Iezer și vom urca până la peștera Sfântului Antonie. Niciunul (din trei, mici şi mari) nu și-a pus problema cum voi putea urca pe cărarea nu foarte lungă, dar abruptă, nici măcar când, urcând sau coborând, îi rugam să mă aștepte. Totul reintra lin într-un firesc pe care eu, pentru păcatele și greșelile mele, îl pierdusem. După două săptămâni, mă aflam iar la mormânt cu inima vibrând de bucurie şi recunoștință.
Însă Cuviosul nu mi-a trimis ajutor doar pentru recuperarea sănătății pierdute, nu s-a limitat să „lucreze” doar asupra efectelor, ci a mers mai adânc, la cauză, arătându-mi foarte clar consecințele devastatoare asupra ființei noastre pe care le are judecarea semenilor. În decembrie 2023, am fost rănită profund de o persoană apropiată pe care, atunci când și-a cerut iertare, nu am reușit să o iert pe loc. Când după câteva zile am reînnodat comunicarea, parte din inima mea era încă apăsată de cele întâmplate. În paralel cu chinul sufletesc, am început să simt din nou durere în genunchi. Deși în noaptea dintre ani, a Sfântului Vasile cel Mare, părintele duhovnic a reușit să mă scoată din cursa cugetelor rele și să îmi redea libertatea inimii, durerea în genunchi creștea și am început să șchiopătez. După încă două zile nu mai puteam să merg. Am înțeles atunci că genunchiul nu era vindecat ci, cu harul Duhului Sfânt dăruit mie prin mijlocirea Cuviosului, nu mai simțisem durerea, iar acum că păcătuisem cu neiertarea şi judecarea, pierdusem acest har.
Scăparea a venit tot prin părintele meu care, pe 2 sau 3 ianuarie, mi-a trimis pravila de rugăciune către Maica Domnului a Sfântului Serafim de Sarov. Fără să stau pe gânduri, am făcut această rugăciune cu inima zdrobită, cerându-i Maicii Domnului să mijlocească la Fiul ei pentru iertarea mea. Și am primit darul ei foarte repede, chiar a doua zi când, din nou, nu am mai simțit nicio durere. Am revenit la mormântul Cuviosului Gherontie pentru a cere iertare și, îngenunchind lângă mormânt, am simțit o durere, un junghi puternic în umărul stâng. Am primit cu pace această mustrare și astfel am aflat că Cuviosul știe nu doar să mângâie, ci și să certe.
A trecut de atunci un an și alte multe semne ale prezenței sfântului în viața mea am primit, aș putea spune, cu multă generozitate. Mi-a fost poza Cuviosului și algocalmin, și antiacid, și leac pentru atâtea alte tulburări, mai ales digestive. Mai relatez o întâmplare un pic haioasă din vara trecută, când mă întorceam acasă din concediu împreună cu familia. Călătoream deja de o zi și jumătate când a început să mă doară capul, cel mai probabil de la aerul condiționat, și promitea să se transforme în migrenă. Piciorul operat îmi amorțise foarte tare, cu toate că îl masam din timp în timp. Eram în mare disconfort când mi-am amintit de Cuviosul. Aveam două poze în buzunar. Am pus una pe picior și pe cealaltă o țineam cu mâna la frunte. Îmi saltă și acum inima când scriu și îmi amintesc cum, într-o jumătate de oră, s-a dus și durerea de cap și amorțeala. Pentru că mă durea mâna să o țin mereu ridicată, am luat poza de la frunte și durerea a revenit. Mă gândeam cum să fac să țin poza lipită de frunte fără să mă ajut de mână și am găsit soluția. Am fixat-o cu ochelarii de soare. Așa am trecut vama la noi în țară, spre amuzamentul vameșului, care m-a întrebat dacă am plecat cu tot cu tapet.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit această mare binecuvântare de a primi, de a simți în atâtea nebănuite, inedite moduri ajutorul unui sfânt contemporan. Îi mulțumesc și părintelui meu, care mi-a mijlocit atât de frumos întâlnirea cu Cuviosul Gherontie!
Prof. Maria-Magdalena Cîrstea,
Râmnicu-Vâlcea
