Pe Cuviosul Gherontie am avut ocazia să îl privesc în câteva duminici participând la Sfânta Liturghie de la Mănăstirea Lupşa.
Se putea simţi că avea o aleasă purtare de grijă, tainică, faţă de vieţuitorii acestei mănăstiri. Am spus că am avut ocazia să îl privesc, deoarece pentru mine, în acea vreme, a-l privi în tăcere era îndeajuns pentru a primi o mângâiere duhovnicească şi certitudinea că Harul Domnului este viu în el, ca un foc ce mistuie cu iubire orice îndoială şi teamă care îmi măcina sufletul. Prezenţa lui era de fiecare dată simţitoare, fiindcă emana o bucurie, o pace de negrăit. Cuviosul Gherontie era un izvor de bucurie care se revărsa peste cei prezenţi. Nu puteai să nu zâmbeşti, să nu simţi căldura cu care îi îmbrăţişa în rugăciune pe toţi. Chipul său era o rugăciune vie! Parcă te ruşinai de tine însuţi, de goliciunea sufletească, de neputinţa de a iubi îndeajuns, atunci când din mulţimea de oameni, vedeai nişte mâini ridicate şi îndreptate spre Cer, când un glas firav şi duios, cerea cu lacrimi, milă şi iertare de la Dumnezeu pentru această lume.
De la copilaşi, până la stareţul mănăstirii, toţi îl îndrăgeau şi căutau să îi fie aproape. Era un magnet care te îndemna să îl urmăreşti, să îl asculţi! S-a aşezat într-o duminică lângă mine. Parcă inima mea începuse să aibă un ritm alert şi să se roage neîncetat! O emoţie foarte puternică mă cuprinsese şi din ochi au început să îmi curgă lacrimi de pocăinţă. Îl priveam şi îmi simţeam nimicnicia. Cu toate acestea, primeam bucurie ! Mi-aş fi dorit să îi vorbesc. Aveam atâtea gânduri, însă nici nu ştiam ce anume să îl întreb. Am ales să mă bucur doar de prezenţa sa. Nu mă simţeam vrednică să îi vorbesc. I-am cerut în gând să se roage şi pentru mine. M-a privit şi mi-a zâmbit. A fost îndeajuns pentru a înţelege că mi-a auzit glasul inimii.
Am plecat în acea duminică, cu o linişte aparte dar şi cu o întrebare: „Cine o mai fi şi acel bătrân? Ce viaţă a avut?”. Parcă era un înger întrupat în om. Apoi, nu am mai încercat să caut răspunsuri. Răspunsul avea să vină după şapte ani.
Aveam de susţinut un examen care era foarte important şi decisiv pentru mine.
Acumulasem multă oboseală şi simţeam că nu mai pot face faţă momentului în care îl voi susţine. În jurul meu era multă tensiune pe atunci şi era tot mai dificil să mă concentrez. Cu cât treceau orele, eram conştientă că nu am cum să asimilez tot ceea ce aveam de citit. Au început să îmi curgă lacrimile şi parcă nici putere să mă rog nu mai aveam.
L-am rugat cu tot sufletul pe Cuviosul Gherontie să mă ajute să trec cu bine de acel examen. Deşi i-am cerut ajutorul, nu credeam că se va şi întâmpla. Am susţinut examenul, cu o pace sufletească de neînţeles şi cu subiecte inexplicabil de frumoase şi uşoare. Parcă îmi era mai mare dragul să răspund. Simţeam bucurie. Nu teamă. Orice notă aş fi primit, nu puteam simţi altceva decât bucurie şi mulţumire. Am luat examenul cu 9.
Denisa Simion,
Alba Iulia
