De mult tânjeam după o biserică și un duhovnic bun, dar, fiind după cum am spus în străinătate, era destul de greu de găsit, având în vedere și distanțele mari, dar și unele obstacole. Mergeam la bisericile apropiate, dar nu-mi găseam liniștea și pacea sufletească de care aveam atâta nevoie.
Când eram copilă și adolescentă mă duceam cu mama mea la Mănăstirea Recea din județul Mureș. Ne duceam cu trenul la ora 4 dimineața să putem ajunge la slujbă, drumul fiind anevoios și periculos, trebuind să trecem prin zona aeroportului de la Târgu Mureş. Ajungeam când încă nu era nimeni în bisericuță, doar maicile la rugăciune, câteodată punându-mă să citesc și eu rugăciuni, spre încântarea mamei mele… Era acolo pe vremea aceea Părintele Ioan Iovan, la care veneau oameni din toată țara. Ne întorceam acasă plutind de bucurie, uitam de oboseală și de tot. Exact așa m-am simțit și la parohia pe care mi-a dăruit-o Cuviosul, atunci când era vreo sărbătoare în cursul săptămânii, iar părintele slujea la ora 6 dimineața pentru ca să poată ajunge oamenii la muncă.
Am ajuns aici aparent printr-o întâmplare. Eram la biserica la care mergeam în mod obișnuit, fiind cea mai aproape de casă, iar la sfârșitul slujbei aud o doamnă că îi zice cuiva: „Acum voi merge acasă, nu știu încă cu ce sau cum, este ceva autobuz peste vreo oră!”. Atunci o întreb unde locuiește și îi spun că vreau să o duc eu, nemaifăcând astfel de gesturi până atunci și necunoscând-o pe acea femeie nici măcar din vedere. În drum spre casă îmi povestește despre un părinte la care, deși e departe, merită mers măcar o dată pentru că este deosebit.
Nu după mult timp, m-a sunat că merge cu o cunoştinţă la Sfântul Maslu, la biserica unde slujeşte părintele respectiv, şi că, dacă vreau, trece și pe la mine să mă ia să merg cu ele. Eu nu am condus niciodată pe autostradă şi mi-era de fiecare dată foarte frică. Dar, în acea zi, m-a cuprins o liniște și o pace sufletească greu de explicat, primind o încredere și o bucurie greu de descris tot drumul. De atunci, nu mi-a mai fost frică și nu am mai încetat să merg cât am putut de des la biserică, chiar dacă trebuia să conduc pe autostradă. Deci, Cuviosul nu numai că mi-a dăruit un duhovnic bun, un loc în care să îmi găsesc liniștea și bucuria, ci m-a ajutat să scap și de frica de a conduce pe autostradă.
Îmi doresc, ca orice iubitor al Cuviosului, să ajung într-o zi la mormântul lui!
Delia Miclea,
Italia
