Cine l a întâlnit o dată pe Gherontie simte nevoia să îl revadă, să audă din nou o vorbă de duh de a lui, o glumă cu putere multă de a te scoate din banalitatea adesea cenuşie a vieţii. Gherontie compune rime, face calambururi debordând de energie: „Pâinea întăreşte, vinul veseleşte!”.

Vorbeşte în maniera arhicunoscută a nebunilor pentru Hristos: uneori crezi că sunt vorbe alandala, iraţionale. Şi din noianul de vorbe fără rost te izbeşte ceva – un cuvânt anume, o frază – care ţi se adresează direct, ca un deget pus pe o rană. Este atinsă o patimă de a ta, o problemă, o nelămurire. Şi numai tu ştii că acel cuvânt e pentru tine. Ceilalţi martori, deşi aud cuvântul, nu înţeleg nimic.

Am făcut într un pelerinaj sute de kilometri pironit pe un scaun de microbuz, fără să simt dificultatea drumului, doar pentru că stăteam lângă Gherontie, mă împărtăşeam de el, sursa inepuizabilă de bucurie care ne invada pe toţi. El uneori cântă: „Moarte sfântă unde eşti? Tot mereu mă ocoleşti!”. Se roagă să avem toţi o moarte sfântă şi să ne fie primite rugăciunile pe care le înălţăm la Tronul Stăpânului. Când te vede că te laşi purtat de gânduri şi de reverii, te întreabă: „Ce stai pe gânduri ca baba între scânduri?”. Gherontie cântă iar: „Roagă te, Măicuţă dragă,/ Roagă te, Măicuţă dragă,/ Lui Hristos să nu ne piardă, Măicuţa mea!”.

Cineva îl întreabă: „E adevărat că milostenia ne scapă de focul veşnic?”. „Aia se ştie pe de rost”, îi răspunde neîntârziat Cuviosul. Şi începe să enumere – pentru a câta oară? – virtuţile: „Credinţa, căinţa, umilinţa, pocăinţa, smerenia, milostenia, bunătatea şi dragostea, care le cuprinde pe toate. Aia ne va scăpa!”. Şi adaugă: „În ziua de azi mai sunt care au credinţă, dar fără fapte.”

În pelerinaje e permanent înconjurat de tineri. Le reaminteşte junilor că: „De când lumea s a schimbat, merge fata la băiat!”. Pe fete le gratulează: „Mânca le ar mama de căscate, că s tare parfumate!”. Unuia care urmează să se însoare îi prezice: „Ioi, dragă, ţi a cântat cucul!”.

Tânărul din mine, aflat continuu pe drumul sfaturilor ultimative, l a agasat de multe ori cu întrebări de genul: „Cuvioase, dar ce trebuie să fac să mă mântuiesc?”. De obicei, nu răspunde la întrebări frontale. Te întreabă la rândul lui: „Poftiiim???”, apoi schimbă grabnic vorba. Dar odată mi a spus că important „Dragă, e să te iubească lumea şi floarea codrilor”.

Oamenii îl iubesc pe Gherontie şi se adună ciorchine în jurul lui. Fiecare se bucură când primeşte o binecuvântare pe care el o dă din toată inima, sub forma unei gâdilături sau ca un pupat duios pe frunte. Sufletul lui nu are ascunzişuri, arcane sau tenebre. Recunoşti spontan în el omul nepervertit de prefăcătorie, calcul, politeţe de faţadă.

După el, „toată lumea ar trebui să creadă: şi teroriştii, şi comuniştii şi păgâniştii. Teroriştii, comuniştii, păgâniştii tovarăşului Ceauşescu ziceau: «lucraţi, munciţi»”. Mintea sa ascuţită începe o analiză cu implicaţii duhovniceşti: „Furnica lucrează mereu, dar fără rugăciune. Greierele se roagă la Dumnezeu: cri, cri, cri şi în zi şi în noapte, pân’ la ceasul cel de moarte. Furnica lucrează, dar fără Domnul. De ce nu laudă ca greieraşul?”. Careva dintre cei prezenţi se simte brusc furnică muncitoare, workaholică, şi îşi lasă stânjenit privirile în jos.

În fuga microbuzului, Gherontie observă că soarele şi a schimbat poziţia: „Până acuma sfântul soare era pe stânga. Acuma e pe dreapta, uitaţi vă, dragă.” La el toate sunt preasfinte, fiind create de Dumnezeu: soarele e preasfântul soare, vinerea e preasfânta vineri, biserica e preasfânta biserică.

Cuviosul are mare necaz pe patima fumatului. În Grecia, călca supărat foc chiştoacele de ţigară în faţa grecilor care fumau şerpeşte şi începea să le vorbească în română, explicându le printr o puzderie de gesturi că fumatul e un mare păcat şi o colosală gogomănie. Când vede un chiştoc sare pe el până îl face una cu asfaltul. Sau se duce în faţa fumătorului şi îi spune: „Fumatul dăunează grav sănătăţii!”.

Când ajungeam, în pelerinaje, răpuşi de oboseala drumului, la locul de cazare, Gherontie se aşeza, înainte de binevenitul somn, la rugăciune. Ne strângeam spontan ca nişte pui în jurul cloştii şi rosteam rugăciunile de seară împreună cu el. La sfârşit încheia cu: „Acolo să fim cu toţii şi cu toate, tot mereu şi totdeauna, de la tinereţe până la bătrâneţe, de la opincă până la vlădică, acolo unde sunt bunătăţile, laudele şi frumuseţi din frumuseţea frumuseţilor, acelea care sunt mai presus de toate. Dăruieşte ne, Doamne, ca şi noi să fim acolo, că pe acest pământ nimenea nu este fără de păcat. Acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin, amin, amin. Aşază ne şi pe noi întru pocăinţă. Tot mereu şi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. Roagă te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Amin, amin şi iar amin!”.

Notă explicativă: Povestirea la timpul prezent se explică prin faptul că acest text a fost aşternut pe hârtie încă din timpul vieţii Cuviosului Gherontie cel nebun pentru Hristos. Să avem parte toţi cei care l-am cunoscut, într-un fel sau altul, de rugăciunile sale!

Ciprian Voicilă,
scriitor, sociolog la Muzeul Ţăranului Român