O întâlnire profetică a soţului meu cu Cuviosul
Am aflat de Cuviosul după ce acesta a adormit, de la soţul meu, care a avut binecuvântarea de a-l cunoaşte în adolescenţă, pe când Cuviosul mergea, printre alte mănăstiri, şi la Mănăstirea Hurezi. Atunci chiar a avut şi o peripeție Cuviosul deoarece, la un moment dat, coborând nişte trepte mai înalte şi mai alunecoase, a căzut şi putea să dea cu capul de un zid, dacă nu l-ar fi trimis Dumnezeu chiar atunci pe soţul meu, care urca acele trepte şi care l-a prins pe Cuviosul. De fapt, întinzând mâna, capul Cuviosului s-a lovit de mâna soţului şi mâna acestuia de zid, ceea ce a fost puţin dureros pentru soţ, dar Cuviosul, în acest fel, nu s-a lovit deloc, iar răsplata a fost că i-a sărutat mâinile… Astăzi soţul meu este medic chirurg şi eu cred că acest lucru se datorează şi binecuvântării primite atunci. Dar nu aceasta este minunea pe care vreau să o povestesc.
Încredinţarea din minune
Cu câteva zile înainte de Crăciun, mai precis marți, pe 17 decembrie 2024, m-a sunat soţul de la spital să-mi spună că a fost la secretariat să le roage pe doamnele secretare să-i elibereze puţin mai devreme o adeverință de care avea mare nevoie (în mod normal, aceste adeverințe se eliberează după 1 ianuarie, doar că avea nevoie cât mai repede de ea şi dacă ar mai fi aşteptat puteau să se complice alte lucruri).
În acel moment, eu citeam mărturii pe siteul dedicat Cuviosului şi vreau să vă spun că am ştiut pur şi simplu că până vineri va primi adeverința. Simţeam că-l va ajuta şi exact aşa i-am spus: „Stai liniştit, Cuviosul Gherontie îți va da adeverința până vineri!” (vineri, pe 20 decembrie, era ultima zi lucrătoare din anul 2024). Cred că a fost a doua oară în viaţă când am avut aşa o certitudine pentru ceva.
I-am spus soţului să meargă şi a doua zi la doamnele secretare să le mai roage o dată. S-a dus din nou miercuri şi a primit răspunsul că vor face tot posibilul ca pe 8 ianuarie 2025 (prima zi lucrătoare din anul 2025) să aibă acea adeverință, ceea ce era extrem de târziu. M-a sunat din nou să-mi spună că nu a reușit absolut nimic, dar, spre surprinderea mea, nu m-am demoralizat deloc şi i-am repetat că până vineri o să aibă adeverința. De asemenea, am început să-l rog pe Cuviosul, spunându-i să-i dea soțului adeverința, dar să i-o dea printr-o minune, să ştie că e o minune!
Joi la prânz, m-a sunat soţul să-mi spună: „Să ştii că e o minune, m-au sunat doamnele secretare că mi-au făcut adeverința, iar o doamnă asistentă a făcut cozonaci, pe care i-a împărţit tuturor ca dar de Crăciun şi mi-a dat şi mie doi cozonaci. M-aş duce la doamnele secretare să le dau dumnealor, ca mulţumire!”. Atunci eu l-am întrebat câte secretare sunt, la care el s-a întristat puțin şi mi-a spus că sunt trei, nu două. L-am întrebat dacă de obicei vin toate trei şi mi-a spus că da, vin toate.
A doua parte a minunii este că, atunci când s-a dus să ridice adeverința, a constatat că erau doar două secretare, a treia luându-şi concediu mai devreme, aşa că a putut să meargă cu acei cozonaci drept mulţumire, moment la care m-a sunat să-mi spună că nu ar fi trebuit să se îndoiască deloc, deoarece atunci când Dumnezeu rânduiește pentru rugăciunile sfinților Lui ceva, rânduiește perfect până la capăt. Aşa a fost acea zi, iar sentimentul pe care l-am avut că se vor rezolva lucrurile printr-o minune s-a adeverit pe deplin!
O vizită programată când şi cum a vrut Cuviosul
O a doua minune în viaţa noastră a fost că ne-am dorit mult să ajungem, la câteva săptămâni de la această minune, la Tismana, să-i mulţumim Cuviosului şi să-l rugăm să fie în continuare cu noi. Mai mult, ne doream mult să vină cu noi şi mama mea, care, din cauza multor treburi, nu reușea nicidecum să plece undeva.
Cu o săptămână înainte, i-am spus mamei să se pregătească pentru că în următoarea sâmbătă vrem să mergem la Cuviosul împreună cu ea. Mi-a spus că are programat pe cineva să îi taie pomii atunci şi nu poate pleca. Eu am avut din nou aceeaşi certitudine că, dacă îl rog pe Cuviosul să o aducă pe mama la Tismana, aşa va face şi i-am spus şi mamei că dacă vorbim cu Cuviosul o să ajungă negreșit, chiar dacă vrea sau nu (menţionez că şi mama îl iubeşte mult pe Cuviosul, dar era presată de treburi).
Rânduiala lui Dumnezeu şi a Cuviosului a fost că nu am putut să mergem în acea sâmbătă nici noi, deoarece soţul a fost anunţat că trebuie urgent depuse alte hârtii pentru a putea participa la un examen, care hârtii erau aproape cu neputinţă de procurat într-un timp scurt. Toţi am fost răvășiți şi, în încercarea de a găsi pe cineva care să-l ajute cu acele hârtii, am stat acasă şi am tot dat telefoane, până când mamei i-a venit ideea să apeleze la o cunoștință care i-a spus că poate să-l ajute şi să meargă împreună cu soţul meu lunea la Bucureşti să obțină hârtiile.
Minunea este că acea cunoștință şi-a lăsat maşina la Tismana (stătea la cineva acolo) şi a venit în Bucureşti cu trenul şi, din recunoștință pentru ajutorul primit, dar şi pentru că nu mai era niciun tren disponibil înapoi spre casă, mama şi soțul meu au trebuit să-l ducă cu maşina… la Tismana! Astfel, Cuviosul i-a chemat şi pe mama, şi pe soţ la el, exact cum am simţit, pentru că altfel mama nu ar fi ajuns sub nicio formă.
Îi mulţumesc Cuviosului pentru toate!
Dr. Ioana Dicu-Andreescu,
Piteşti
