După mărturia pe care am scris-o în 2023 și tot ajutorul primit de la Cuviosul Gherontie în perioada în care am fost în spital cu bebelușul nostru, Paisie Nectarie, s-au întâmplat minuni aproape zilnic. Cuviosul era mereu alături de mine și de familia mea și îl „deranjam” chiar și pentru cele mai mici lucruri. Niciodată nu a întârziat să vină în ajutorul nostru.
I-am promis de atâtea ori că voi scrie, însă au trecut aproape doi ani. În Postul Paștilor (2025) tot încercam să mă apuc de scris, dar nu reușeam. Exact înainte de Săptămâna Mare, am primit un mesaj pe Facebook de la doamna Monica Opriș, care mă întreba ce minuni a mai făcut Cuviosul în viața noastră. În acel moment am început să zâmbesc, știind că Cuvioșelul meu drag este acolo, așteptând să mă țin de promisiune.
După moartea bebelușului nostru, Paisie-Nectarie (în martie 2023), îmi doream foarte mult să mai avem un copil. Din cauza unor probleme ginecologice era riscant să rămân însărcinată, deoarece puteam face cancer de col uterin dacă nu mă operam în perioada următoare. Oricum, amânasem operația care trebuia făcută înainte de sarcina cu Paisie. Eram în dubii dacă să mă operez sau să încerc tratamente naturiste. Am început cu ceva naturist şi citeam aproape zilnic Acatistul Cuviosului. Cu binecuvântarea părintelui Serafim de la Mănăstirea Căşiel și cu nădejde, m-am decis să mă operez în septembrie 2023.
Am purtat mereu la gât cruciulița lui Paisie, cumpărată de la Tismana, pe care o atinsesem de mormântul Cuviosului și mă atingeam cu o bucățică de pânză în care a fost pus Cuviosul după moartea sa. Cumva, îi purtam pe amândoi cu mine. Recuperarea a fost foarte ușoară, datorită Cuviosului, care a fost mereu alături de mine. Riscurile după operație erau multiple: să dureze mult până să rămân însărcinată, să am un avort spontan sau o naștere prematură.
Îmi doream foarte mult să rămân însărcinată cât mai repede, mai ales după pierderea suferită. Am citit în mărturii că cei care nu puteau avea copii mâncau un măr deasupra mormântului sau a unei poze cu Cuviosul, aşa că, într-o zi, am mers zâmbind la soțul meu cu o poză a Cuviosului și un măr și i-am zis: „Hai să-l mâncăm!”. Mi se părea oarecum amuzant, dar am zis să încercăm.
Prima mare minune s-a întâmplat: la o jumătate de an de la operație, în luna martie, am aflat că sunt însărcinată. Am zis: „Mare minune!”, pentru că tot așa am rămas însărcinată și cu Paisie. Eram în culmea fericirii, dar, bineînțeles, au urmat și încercările.
La şase săptămâni, m-am trezit în mijlocul nopții cu dureri de burtă și sângerări. Deoarece nu voiam să merg la urgențe, mi-am pus pânza de la Cuvios pe burtică și, ținând strâns crucea de la gât în mână, m-am rugat cât am putut până spre dimineață. La ora 10 am mers la control. Era totul bine cu bebelușul, dar trebuia să fac repaus și să evit efortul, pentru că exista riscul unui avort spontan.
Sarcina decurgea normal și mă apropiam încet de final. Era luna septembrie 2024 şi aveam aproape 30 de săptămâni. Tocmai mă întorsesem din România în Germania (unde locuiesc momentan) și primisem de la fratele meu o cruce sculptată, care conținea un fir de păr al Cuviosului și moaște ale Sfinților Închisorilor. El a primit-o de la duhovnicul său și, luminat fiind de Dumnezeu, mi-a spus să o iau cu mine în Germania până nasc, să o țin pe burtă.
Și a venit următoarea încercare. În săptămâna 30 de sarcină, m-am trezit la ora 12 noaptea cu contracții puternice, ca la naștere. Fiind la a patra naștere, știam cum sunt durerile și eram sigură că voi naște prematur. Dormeam cu crucea sub pernă sau pe burtă în fiecare noapte și, pe lângă asta, purtam brâul Maicii Domnului legat la burtică pe tot parcursul sarcinii. Nu am vrut să-l trezesc pe soț să mergem la urgențe, așa că m-am rugat Cuviosului și Sfinților Închisorilor, ținând crucea pe burtică. După două ore, durerile s-au mai domolit și am reușit să adorm. Dimineața am mers la doctor, pentru că nu mai simțeam bebelușul cum îl simțeam de obicei. Slavă Domnului, era totul bine. Cuviosul a fost din nou alături de mine.
În luna noiembrie mă așteptam să nasc în orice moment. Pe 29 noiembrie, seara, la ora 21, am simțit că mi s-a rupt apa. Nu aveam niciun fel de durere sau semn că bebelușul s-ar grăbi să vină, dar pe ceilalți trei i-am născut foarte repede, așa că nu am așteptat mult și i-am spus soțului să mă ducă la spital. Am ajuns în jurul orei 22. Până la 22:15 mi s-a pus branula, iar eu eram emoționată, așteptând să înceapă durerile. Aproximativ la 22:15 m-au apucat durerile foarte puternice, încât simțeam că nu mai pot rezista. După primele patru contracții i-am spus soțului că nu mai pot și l-am rugat să-mi dea crucea să o sărut. Abia o țineam în mână. După ce am sărutat crucea și m-am închinat, el a atins-o de burtă. În acel moment am simțit că trebuie să împing și i-am spus moașei. Ea a confirmat că bebelușul vine. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât la ora 22:41, după patru contracții și două împingeri, s-a născut Porfirie-Andrei.
Mă iertați că am fost atât de detaliată, dar trebuia să înțelegeți minunea pe care Cuviosul a făcut-o cu mine, mai ales după ce soțul a atins crucea de burtica mea. Eram oarecum în șoc și nu-mi venea să cred cât de repede s-a întâmplat totul. Am avut parte înainte de nașteri foarte ușoare, dar de data aceasta a fost de necrezut. Dădeam slavă Domnului pentru ce se întâmpla.
După câteva ore de la naștere, doctorii au constatat că bebelușul avea glicemia foarte scăzută și o infecție, așa că au urmat două nopți de terapie intensivă. Fix cu doi ani înainte, în aceeași perioadă, Paisie era pe terapie intensivă. Au revenit amintirile și fricile, dar, cu rugăciune la Maica Domnului, la Cuviosul Gherontie și la toți Sfinții Închisorilor, am reușit să ajungem acasă într-o săptămână.
Am înapoiat crucea fratelui meu, dar m-am despărțit greu de ea. Simțeam din nou că mă despart de Cuvios, însă el era tot acolo. Uneori era suficient să mă rog lui pentru o durere, fără să ating poza, iar durerea dispărea.
Dana Buşagă,
Sonthofen, Germania
