L-am cunoscut pe Părintele Gherontie în jurul anului 1991, fiind soră începătoare. Nu știam încă prea multe despre Cuviosul. Era cazat la noi la mănăstire într-o cameră cu trei paturi. Maica responsabilă cu arhondaricul m-a trimis să-i spun să plece, camera trebuia eliberată pentru musafirii ce urmau să ajungă. Eu am făcut întocmai cum mi s-a spus, dar dânsul nu s-a arătat supărat pentru ce i-am spus, răspunzând cu seninătate: „Frăția ta ai făcut ascultare!”. Deci știa că nu am spus de la mine. M-am bucurat de blândețea cu care mi-a răspuns. Eu m-am rușinat, dar el din nou a repetat: „Frăția ta ai făcut ascultare!”, insistând cumva ca eu să nu mă mâhnesc. Dacă a plecat atunci sau nu, nu știu, eram mică și nu știam prea multe.
Sfinției sale nu i-a fost întotdeauna ușor în mănăstire, la început erau maici și pro, și contra lui. Într-adevăr, era greu de înțeles uneori, dar a trecut peste toate și a știut de ce venea și stătea în mănăstire. Nu se purta cu toată lumea la fel, eu, de exemplu, nu aș fi putut accepta să mă gâdile. Dacă i-am spus-o sau nu cu voce tare nu-mi amintesc, dar de mine nu se atingea.
Am memoria slabă și nu mai țin minte dacă prin anii 1992-1993 a venit la gospodăria mănăstirii cu mașina cu o maică. Noi eram mai multe maici și surori la treabă, la muncile câmpului. Chiar când ne îndreptam spre casă, cu sapa în spate, l-am zărit pe Cuviosul. Bucurie mare! Toate aveam întrebări pentru el. Atunci se zvonea că trebuie să trimită maici la mitropolie și toate ne temeam. Câteva maici eram lângă poartă, iar celelalte veneau din grădină, mai încet. Când a fost întrebat care dintre noi va fi trimisă la Craiova a răspuns că vor fi trimise două, una dintre maicile de lângă el și una din grupul maicilor care veneau din urmă. Așa s-a și întâmplat. Peste scurt timp a fost trimisă maica Nifona, care era cu maicile din grădină, apoi am fost trimisă și eu. Știa foarte limpede ce urma să fie.
Timpul a adus unele schimbări în viața mea și am viețuit la Mănăstirea Humor aproximativ cinci ani. Într-o zi mă pomenesc cu Cuviosul Gherontie. A venit „la sigur”, cunoscându-mă. L-am dus la masă în trapeză și am rămas puțin să mai vorbesc cu el când dintr-o dată a apărut maica stareță de atunci, maica Paisia. Îndată ce a văzut-o i-a spus: „Cuvioșia ta, ce mi-ai adus de la Ierusalim?”. Maica stareță s-a uitat mirată, nici nu-l cunoștea și de unde știa el că a fost la Ierusalim? A crezut că eu i-am povestit despre călătoria sfinției sale la Locurile Sfinte, dar nici vorbă să-mi fi adus eu aminte de lucrul acesta. Nici nu-mi amintesc ce am tot vorbit amândoi. Am stat destul în trapeză, apoi a plecat. Eu m-am bucurat mult că nu m-a uitat, dar dânsul nu uită pe nimeni.
Revenind la Tismana, Cuviosul era destul de des printre noi. În câteva rânduri, pe vremea când eram paraclisieră, la Sfântul altar, trebuia să încui ușa bisericii, dar sfinția sa nu terminase rugăciunile. Eu îl admiram. Avea un cântecel din care scriu doar cât îmi amintesc: „Lampa veşnică mă cheamă/ Să mă-nchin, să Te slăvesc/ Să-Ţi cânt dorul fără teamă/ Fiule (sau Pruncule) dumnezeisc!// Ș’acum Te lăsăm, Iisuse/ Dar te rugăm cu-n dor nespus/ Fii cu noi întotdeauna/ Noapte bună, scump Iisus!”. Apoi repeta de mai multe ori: „Noapte bună, scump Iisus!”. Îmi plăcea mult când îl cânta și-l rugam să-l mai repete. Îmi spunea să cântăm împreună și simțeam o bucurie nepământească, că plutesc, că sunt pe altă lume.
După ce trecea destul timp și se întâmpla să mă găsească din nou cu ascultarea la biserică, se făcea că pleacă înainte să se termine slujba, dar eu îi aminteam, în șoaptă, că trebuie să cântăm „Noapte bună, scump Iisus!”. Se înveselea ca un copil și se așeza ca de obicei în genunchi, în fața Sfântului altar. Se ruga cum și cânta, „cu-n dor nespus”! Își dorea mult să cântăm împreună, și eu la fel; erau clipe de har, dar ce har!
Monahia Ecaterina,
Mănăstirea Tismana
