Osteniți de drumul la pas de la hotel la prima destinaţie, Biserica „Izvorul Tămăduirii”, am zis să facem pe deplin pelerinajul şi să mergem tot pe jos până la Biserica Maicii Domnului din Vlaherne. La un moment dat, bateria telefonului cu GPS s-a descărcat… engleză nu vorbea mai nimeni pe stradă, iar telefonul meu nu avea roaming dintr-o neglijență de a-l activa înainte de plecare. Nici bine nu strig la Cuviosul şi găsesc o soluţie rapidă să schimb cartelele între telefoane ca să ne putem continua drumul către Vlaherne.
Ne-am învârtit, ne-am sucit, ne-a scos harta în direcţia opusă, nu găseam nicio trecere de pietoni, niciun taxi nu oprea, eram deja osteniți. Faptul că nu oprea niciun taxi, nu vorbea nimeni pe stradă engleza ne debusola şi mai tare. Strig iarăşi: „Cuvioase, nu ne vezi, oare ?”… şi îl şi aud pe soţul meu strigând din zona lui de fluturat mâna la taxi: „Hai, a oprit unul!”. Taximetristul nu înțelegea unde dorim să ajungem, nu vorbea engleza, iar pe GPS-ul nostru nu înțelegea limba… Până la urmă, urmărind linia albastră de ghidare de pe telefonul nostru ne-a dus la Vlaherne, nepricepând ce îi cerem.
Odată ajunși, era ora 16:00 şi poarta era închisă, taximetristul indisponibil total să ne mai ducă la hotel. Ce facem acum? Iar pe jos spre hotel… facem la stânga… linia albastră de pe GPS arăta înapoi, facem la dreapta… linia albastră indica înapoi, mai facem iar la dreapta, iar la stânga… GPS-ul numai înapoi. Îi zic soţului meu: „Ştiu că n-are sens, dar dacă aşa arată, hai, poate e vreo scurtătură pe lângă zidul bisericii!”.
Ne întoarcem şi, când ridicăm ochii, vedem un grup de pelerini ruși, al cărui ghid tocmai suna la poarta bisericii Vlaherne să le deschidă. Mare ne-a fost uimirea. Am intrat laolaltă cu ei, ne închinam la icoane şi turcul care ne primise îi făcea semn soţului meu că n-are voie să lase masca jos şi să sărute icoanele. Grupul de pelerini ruși a plecat, iar noi am rămas cu turcul supărat de câte ori strigase la noi: „Sus masca!”… şi gesticulase să nu sărutăm icoanele.
Ne-a făcut semn să așteptăm. Eram nedumeriți, dar l-am ascultat. A chemat preotul, un preot grec, care ne-a binecuvântat şi ne-a citit o rugăciune. Ce mângâiere! Apoi turcul ne-a deschis pangarul. În timp ce eu cumpăram câteva obiecte bisericeşti pentru a le aduce suvenir în ţară, aud în spatele meu glasul înălțat al turcului cântând „Apărătoare Doamnă” în română, da, în română. Uimiţi, cântam cu el, plângând: „Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”. La final a mai ştiut doar trei cuvinte românești, din care să înţelegem că pe 1 octombrie de hram, la sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului, slujba se ţine în limba română şi el, fiind psalt, ştie troparul.
Maria Mirela Ioniţă,
Buzău
