Pe Cuviosul Gherontie nu l-am cunoscut în viață, dar mi-au fost dăruite trei volume de carte. De acolo am prins drag de cuvioșia sa. În atâtea situații i-am cerut sprijinul încât nici nu-mi aduc aminte de toate câte mi-a ajutat, cert este că-l rog ca pe cineva foarte apropiat, în mod direct, iar ajutorul vine cu atâta simplitate, dar şi cumva șugubăț!
La ultima pățanie, printre lacrimi, îl rugam: „Ajuta-mă Cuvioase, te rog, promit că am să scriu dacă voi găsi cheile!”. Este inexplicabil ce s-a întâmplat. Am încuiat frumos ușa locuinței, pe aceeași legătură fiind şi cheia de la poarta instituției la care lucrez. Plec spre biserica aflată la câteva străduțe depărtare să întreb la ce oră se citește Canonul cel Mare, în drum să-mi iau şi ceva legume pentru o salată. O iarnă superbă mă îndemna să fac un mic ocol, să iau puțin aer şi să mai străbat câteva străduțe liniștite, să-mi odihnesc sufletul şi privirea, dar şi pentru mișcare. Pe una din străzi, plină de zăpadă, unde mașinile de deszăpezire nu pot pătrunde, zăresc un om îngenuncheat, căznindu-se să se ridice, cu mâinile în zăpadă, înroșite de frig. Merg spre el, e greu, nu-l pot urni, chem ajutoare. Un bărbat mă ajută să-l ridic şi îl recunoaşte, e un vecin. Îl privesc pe cel căzut, îl întreb dacă-i e rău şi, cu o privire vinovată, îmi zice: „Nu. M-am îmbătat!”. Împreună cu domnul care mi-a venit şi mie în ajutor, am reușit şi l-am dus acasă. A plâns. A mulțumit…
Mă sună sora mea, vorbim, îi povestesc mergând până la biserică așa cum mi-am propus. Acolo, îmi dau seama că nu găsesc cheile. Caut peste tot: buzunare, rucsac, fermoare, tot, tot. De vreo cinci ori. Nimic. Ajung din nou la ușă, gândind că poate nu am luat-o de acolo, poate a rămas în gaura cheii. Pe drum, n-am lăsat metru necercetat cu privirea. Nicăieri. M-am foit pe lângă ușă, nimic! Două ore am umblat pe toate străzile de sus în jos, de jos în sus, am refăcut traseul, urechile au început să-mi țiuie, respirația să mi se întretaie, glas nu aveam, urcam şi coboram străduțe înguste, rugându-mă. Am povestit întâmplarea cu acel bărbat căzut, pentru a vă spune bănuiala pe care o aveam, anume că în toată acea învălmășeală am scăpat cumva cheile prin zăpadă, fără să se audă zgomotul căderii lor. Am căutat şi în acel loc de trei ori…
„Cuvioase Gherontie, ajută-mă te rog să le găsesc! Colegele ce vor crede? Că abia m-am angajat acolo şi am şi pierdut cheile… Știu că vrei să glumești cu mine şi să mă saturi de aer curat şi mișcare, cu ghidușie cu tot, ajută-mă să le găsesc şi am să spun şi am să scriu despre ajutorul pe care mi l-ai dat!”. Mereu vorbeam cu dânsul în traiectoria mea înnebunitoare!
Am abandonat. Mi-am zis că n-am încotro, voi spune colegelor, îmi era așa rușine… Ajunsă din nou la ușa locuinței, cheile mele erau în zăpadă, la cam un metru şi jumătate de intrare, loc în care mai fusesem. Erau așa vizibile, pentru că au un portchei destul de mărișor. Şi atunci, ca şi acum, mi se părea imposibil să nu le fi văzut de prima dată.
Știu că dacă promiți ceva, trebuie să te ții de promisiune! Chiar dacă pare banală întâmplarea, pentru mine n-a fost. Faptul că am găsit cheile în locul pe care l-am cercetat știu că poate fi interpretat că se întâmplă să treci cu privirea peste lucruri şi să nu le observi. Pentru mine nu a fost așa! Absolut sigură sunt că m-am uitat acolo. Şi-apoi, după cum vă spun, le-am găsit după ce am luat cu vârf şi îndesat „gura de aer”!
Cuviosul mă aştepta în casă, zâmbind cu tot sufletul, din poza de pe biroul meu…
Cuvioase Gherontie, împlinește-mi dorința ca, după iarna aceasta de martie (aici la noi e o zăpadă foarte mare), să ajung la mormântul tău de la Tismana, că știi doar câte sunt în sufletul meu şi câte mai sunt de aşezat în el!
Gabriela Tota,
Braşov
