Cuviosul avea de la Dumnezeu darul de a vedea tot ce e în tine; te radiografia într-o clipă şi ştia ce e în mintea ta, în gândurile tale, ştia şi cum te rogi şi obişnuia să-ţi atragă atenţia, mai mult sau mai puţin direct, asupra greşelilor tale! Nu se uita la rang: putea să fie vlădica sau opinca, el spunea ce avea de spus, după cum îi descoperea Dumnezeu spre îndreptarea noastră. Cei mai mulţi se foloseau, alţii însă se şifonau şi se supărau, nu primeau cu smerenie cuvântul lui.
Eu pictam icoane, aceasta fiind ascultarea mea, iar Cuviosul venea adesea la mine în atelier. Spunea că pictarea de icoane este cea mai frumoasă meserie din lume şi că nu poate fi nimic mai frumos decât să-L pictezi pe Fiul lui Dumnezeu. Era acolo când a venit o maică ce mi se părea că se purta cu semeţie în mănăstire. Cuviosul era lângă masa mea de lucru, iar când s-a apropiat această maică, el – ţinându-se de masă – şi-a scos un picior din pantof şi l-a ridicat drept, până la nasul maicii, dându-i-l să-l miroase. În timp ce stătea cu piciorul la nasul ei, o pironea cu o privire foarte aspră şi mustrătoare şi tot chipul îi devenise foarte serios şi cumplit de aspru. Apoi a repetat gestul acesta şi cu celălalt picior. Maica zâmbea, ca la o glumă de-a lui. Nu ştiu dacă a înţeles că a vrut să o smerească.
A urmat şi rândul meu, mi-a dat şi mie o lecţie de smerenie. A venit odată la mine şi m-a rugat să îi pictez o reproducere după icoana Maicii Domnului „Tânguitoarea”, cea de la Sihăstria. Fiind pentru el, am lucrat-o cu mult drag, m-am străduit să iasă cât mai bine şi am ţinut şi o anumită nevoinţă în hrana mea, cât timp am pictat la ea, dar m-am tăinuit şi nu am spus nimănui despre aceasta. Cuviosul, care ştia totul, cum m-a întâlnit, deşi erau şi alte maici de faţă, a ţinut să mă întrebe cum m-am obişnuit cu cutare nevoinţă. Eu m-am făcut că nu pricep şi, slavă Domnului, nu a băgat de seamă nimeni ce m-a întrebat el.
Când icoana a fost aproape terminată, foarte mulţumită de felul în care ieşise (era o copie fidelă), cu multă bucurie l-am chemat să i-o arăt, fiind sigură că o să-i placă. Lucrurile însă au ieşit altfel decât m-am aşteptat: cum a văzut-o, Cuviosul s-a arătat foarte nemulţumit, nimic nu-i plăcea, ba îmi spunea şi că nu e bine, că nu aşa se ţin mâinile la rugăciune şi îi găsea tot felul de defecte, care nici nu erau defecte. În timpul acesta, se uita cu coada ochiului la mine să vadă cum reacţionez. Eu, văzându-l atât de nemulţumit, m-am îmbufnat, m-am tulburat şi chiar i-am spus supărată: „Du-te, du-te de aici, că văd că degeaba m-am ostenit ca să îţi placă, că eşti foarte nemulţumit. Nici nu îţi mai pictez!”.
A plecat bombănind, dezamăgit (cred că era supărat pentru lipsa mea de smerenie), iar eu m-am dus la chilie atât de supărată, că am şi plâns de necaz. Dar Părintele, în taină, s-a rugat pentru mine să îmi descopere Dumnezeu de ce a făcut aşa şi m-a luminat Domnul pentru rugăciunea lui să-mi dau seama că el văzuse că eu mă mândrisem cu realizarea mea şi a vrut să mă smerească cu purtarea sa. M-am căit înaintea lui Dumnezeu, iar a doua zi, când l-am întâlnit pe Cuviosul, l-am întâmpinat cu bucurie, i-am făcut metanie rugându-l să mă ierte, că are dreptate: m-am mândrit. El chicotea de bucurie şi mi-a făcut şi el metanie şi aşa, cu mare bucurie, ne-am făcut câteva metanii unul altuia. El nu zicea decât: „Ioai, dragă! Iartă-mă pe mine, păcătosul!”.
Monahia I.,
Râmnicu Vâlcea
