Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi! Sunt un om păcătos şi nu ştiu când o să fiu mai bun, dar sunt dator să mă ţin de promisiunea făcută Cuviosului Gherontie.
Prima dată am auzit de Cuviosul abia când a plecat la cele veşnice, deşi sunt de mai mulţi ani în mănăstire, şi nici nu ţin minte să-l fi cunoscut sau văzut vreodată pe la noi. Atunci când s-a mutat la Domnul, ştiu că toată lumea vorbea despre el şi aşa am cunoscut şi eu câteva aspecte din viaţa lui şi în special sfârşitul lui atât de minunat.
Legat de înmormântarea lui şi de minunile săvârşite de el, aveam să aflu ceva mai târziu. În iarna anului 2020, mai exact prin lunile ianuarie-februarie, dacă bine ţin minte, am citit primele două volume apărute cu mărturii din viaţa lui. Pentru mine a fost o mare bucurie să-l cunosc. Ştiu că am râs foarte mult de lucrurile atât de speciale pe care le făcea pentru a-i ajuta pe oameni şi aici mă refer la felul în care îi prindea pe oameni de cap şi, prin cuvintele lui: „Ioai, dragă, hai să ne dăm cap în cap!” şi prin tratamentul oferit, îi vindeca de neputinţele lor.
Pentru mine a fost o foarte mare bucurie să aflu atâtea lucruri din cărţile apărute, în patru volume, la momentul la care scriu, şi să mă folosesc de învăţăturile lui, mai ales că este şi el din „neamul” nostru călugăresc şi ne-a dat prin viaţa lui atâtea feluri şi soluţii de a scăpa de ispitele celui viclean.
Tot întrebând încoace-încolo şi pe alţi oameni, aveam să aflu tot mai multe lucrări din viaţa lui, dar şi de ajutorul grabnic pe care îl oferă celor care îi cer mijlocirea, chiar dacă el nu se mai află cu trupul printre noi, pământenii.
Viaţa mea personală în mănăstire a fost, pot spune, din mila lui Dumnezeu, şi cu urcuşuri, dar şi cu coborâşuri de care nu sunt deloc mândru. Încă din copilărie m-a luptat şi am căzut în cele din urmă în patima internetului, dar şi a jocurilor pe calculator, unde petreceam ore întregi vizionând sau jucându-mă. Ore şi zile petrecute fără folos, ba şi mulţi bani pierduţi. Deşi nu am fost o familie înstărită, toţi bănuţii pe care îi primeam de la părinţi îi cheltuiam în patima mea. Vreau însă să menţionez un singur lucru, faptul că jocurile pe care le practicam nu erau cele de noroc sau „păcănele” cum se mai spune în popor. De acestea nu am fost atras niciodată. Cele care îmi plăceau erau jocurile simple, aş spune copilăreşti, dar totuşi jocuri care mă captivau şi care mă atrăgeau ca un magnet.
Nu ştiu într-un final cum am terminat cu ele. Probabil că timpul nu-mi mai permitea, întrucât după şcoală am început serviciul şi nu mai aveam nici chef şi nici timp de pierdut, dar nici tehnologia nu o aveam în casă. În acea vreme, nici măcar telefon fix nu aveam în casa noastră.
Nu după mult timp am intrat în mănăstire, unde am petrecut mulţi ani fără să mai intru în contact cu internetul. Dar lucrurile aveau să ia o întorsătură cu totul în defavoarea mea, cel puţin, întrucât digitalizarea a luat o amploare considerabilă în ultimii ani şi acesta a ajuns, bineînţeles, şi în mănăstirea noastră.
Mă aflam într-o perioadă dificilă pentru mine, întrucât eram spre finalul studiilor teologice, când aveam de scris lucrarea de licenţă, care îmi cerea mult timp pentru a o finaliza. Din păcate, încetul cu încetul, în ultimii ani, dar în special în ultimul an de studii, mi-a revenit, dar la o intensitate mult mai mare, patima mea din copilărie, pe care cumva o uitasem, navigarea pe internet!
Ajunsesem să petrec de data aceasta ore în şir, zi de zi, cu folos sau fără folos, în mediul online. Aş spune că mai mult fără folos. Acest lucru s-a întâmplat şi din cauza faptului că aveam laptop în chilie pentru şcoală, întrucât în pandemie, aşa cum se ştie, şcoala a trecut în format online.
Şi aşa, regresul meu duhovnicesc se tot accentua. Cu toată voinţa şi lupta mea, totuşi nu am reuşit să mă pot debarasa de această patimă şi de diavolii care mă împingeau să cad în ea. În fiecare zi sau, mai bine zis, în fiecare seară mă hotăram ca, din ziua următoare, să pun început bun şi totuşi în cealaltă, de cele mai multe ori o luam de la capăt, iarăşi în mocirlă. Zilele treceau şi eu nu îmi reveneam nicidecum.
Ei, în acele zile de întuneric duhovnicesc, m-am hotărât să cer şi eu ajutorul Cuviosului Gherontie, dar şi altor sfinţi, iar răspunsul nu a întârziat să vină. I-am spus aşa: „Cuvioase Gherontie, dacă mă ajuţi să scap de această patimă şi să pot termina cu bine ultimul an de studiu şi lucrarea de licenţă, am să scriu şi eu o mărturie despre ajutorul dat!”.
Şi, uite aşa, ca prin minune, am avut o linişte foarte mare din partea ispititorului şi am putut finaliza şcoala cu bine, spre bucuria mea, în primul rând. Nu am suficiente cuvinte să-i mulţumesc Cuviosului Gherontie!
Dumnezeu mi-a dat să îl cunosc într-o perioadă critică pentru mine. El, ca toţi plăcuţii lui Dumnezeu, vine în ajutorul celor care îl roagă! Viaţa lui a fost una de martiriu continuu. Sub chipul nebuniei pentru Hristos a batjocorit pe diavol şi şi-a sfinţit viaţa. Mie nu îmi rămâne decât să îi mulţumesc cu plecăciune de la cer până la pământ şi să îl rog să mijlocească şi pe mai departe, în special când voi părăsi această viaţă.
Îţi mulţumesc din toată inima, Cuvioase şi sfinte părinte!
un părinte
