Într-o zi, prin iunie, tea Ioan îşi păzea turma de oi în zona de munte, pe un deal, într-un parchet de brad (suprafaţă de unde s-a tăiat pădurea şi nu a fost plantată alta), însoţit de cei câţiva câini fără de care, cel puţin până azi, niciun cioban nu se poate vedea trăind! Turma lui mică trăgea să se odihnească, iar păstorul se pregătea să-şi scoată Psaltirea, momentul fiind prielnic.
„N-am apucat să-mi pun pelerina jos, căci am văzut că oile s-au speriat şi că un lup a luat-o (desprins-o) pe una din turmă, fugărind-o înaintea lui încotro voia, la vale spre un părău cu pădurea deasă!” (Oaia fugea speriată de lupul ajuns în urma ei, îndepărtându-se de turmă). „Am strigat, câinii aflaţi lângă mine au pornit după lup; am alergat şi eu în urma lor, lăsându-le pe toate, până-n părău. De-colo n-am mai putut înainta, dar am auzit câinii lătrând până departe în vale, un kilometru, poate mai mult… M-am întors necăjit de-acolo (spre locul unde era lăsată turma)… Să-mi ia oaia de dinainte-mi?! O, Doamne, nu mi-au fost bune rugăciunile din dimineaţa asta! Domnul meu, nu mi-au fost bune; uite ce-ntâmplare! Am prins însă şi-un pic de nădejde şi m-am rugat şi lui Gherontie Cuviosul: «Sfinte Cuvioase, nu poţi să m-asculţi şi-acuma?, că uite ce-am păţit! Tu să te rogi la Domnul, că El ce nu poate face?!”».
„Oile coborâseră (între timp) de unde-au fost lăsate, într-o poiană cu iarbă frumoasă. Mă tânguiam: o oaia mea, o oaia mea! De la o vreme s-au întors şi câinii, cel mai bun în urma tuturor, o căţea cu botul negru…, dar oaia nu… N-au putut-o scoate şi-a mâncat-o lupul, mi-am zis. Gândindu-mă să plecăm de-acolo, un gând m-a-mbodit să mai rămân, să las turma să doarmă… Şi ce să vezi, după un ceas (o oră) am început a auzi o oaie singură zbierând pe-un drum şi-apropiindu-se! S-a-ntors oaia mea!!! N-avea mai nimic, doar o zgârietură la spate de la vreun lemn, după cum fugise!
Pentru mine, întâmplarea aceasta putea fi (un fel de) catastrofă: să-mi răpească oaia de lângă mine şi să n-o pot scoate (salva)?!”.
L. A.V.
