La o lună după ce am intrat în mănăstire, în februarie 1992, am primit ascultare să curăţ zăpada din jurul brazilor şi de pe aleea din faţa bisericii. Erau ierni bogate în zăpadă şi se formaseră adevărate troiene.
Ca soră începătoare trebuia să se vadă dacă am răbdare. Am fost lăsată singură cu o lopată şi cu roaba pentru cărat zăpada! Treaba cerea efort şi timp. M-am apucat de lucru, dar spre orele 2-3 ale după-amiezii a apărut oboseala. Maicile treceau pe lângă mine, dar ascultarea trebuia să o duc singură la capăt. La un moment dat apare Cuviosul, slăbuţ, vioi, plin de viaţă şi pus pe fapte mari. Mă ajuta la încărcat zăpada, la cărat cu roaba… Am început să avem spor! Câte o maică mai trecea pe lângă noi, iar părintele zicea cu glas tare: „Am venit de la Alba Iulia să o ajut pe sora! O ajut la cărat zăpada. Cineva mi-a zis să vin să o ajut!”. Am terminat, iar maica stareţă mi-a spus: „Nu trebuia cărată toată zăpada, doar luate vârfurile troienelor!”.
Nu am resimţit oboseala. Eram fericită să lucrez cu părintele!
M.A.
