După marea încercare a vieţii mele, pierderea copilului, am dorit să ajung la Sfânta Mănăstire Tismana, să o cunosc pe Măicuţa I., care a fost un medicament benefic sufletului meu, să mă rog şi să întâlnesc pe cineva, o persoană în vârstă (aşa gândeam eu), care să fie bună cu mine şi să aibă disponibilitatea să mă asculte şi să poată şi să răspundă la nişte întrebări pe care mi le pusesem.
Atunci l-am cunoscut pe Cuviosul Gherontie, „Cuviosul”, aşa cum îi spunea toată lumea. Am făcut cunoştinţă cu un bătrânel slăbuţ, hazliu, simpatic foc, vesel, cu care te împrieteneai repede. Bănuiai că are un suflet bun, prea exuberant câteodată. Apărea ca un om simplu, dar, nu! Mi-am dat seama că era un fin psiholog, te „citea” şi reuşea să-ţi citească gândurile. Acest lucru mi s-a confirmat mai târziu, ştiuse de ce am ajuns la Tismana şi ce doream să aflu în această „călătorie iniţiatică” făcută de mine. Durerea mea am spus-o Cuviosului, arătându-i şi o fotografie cu fata mea. S-a uitat la poză şi, fără să folosească termeni medicali, a relatat exact suferinţa ei. „Nu mai plânge, aşa a vrut Dumnezeu, nu înţelegi? Nu mai plânge!”… mi-a spus tare, pe un ton răstit. Şi apoi… s-a transformat, mi-a cântat cântece din copilărie, a spus poezii, chiar a dansat… toate acestea (mi-a spus Măicuţa I.) pentru că i-a părut rău că a fost aspru cu mine. Şi am aflat şi unde este fetiţa mea, închinându-se, cu ochii spre cer şi mulţumind Maicii Domnului pentru bunătatea ei. Da, ştiuse ce doream să aflu, fără ca eu să întreb ceva.
L-am întâlnit pe Cuviosul şi anul următor. Hotărâsem să fac pomenirea de an tot la Sfânta Mănăstire Tismana. Ne-am bucurat că a avut răgazul să vină să stea cu noi şi să ne povestească cum a reuşit să fugă „de la balamuc”, în anii grei, pe care i-a trăit. În tot acest timp, îl călca pe picior pe soţul meu… şi ne întrebam: „De ce???”. Uitasem că se plânsese că îl durea piciorul, condusese mult timp şi se resimţea. Şi tot uitându-se la soţul meu îi spune: „Dragă, dar ce semeni cu tovarăşul B(ăsescu)!”. Ne-am uitat unii la alţii, ne-am amuzat copios, iar Măicuţa I. dă verdictul: „Nici vorbă de vreo asemănare!!!”. „Nu, dragă, priveşte bine, dar ce seamănă cu tov. B.!”. Şi i-a dăruit o cruciuliţă să o ţină la gât (cea din fotografie). Am considerat acest lucru ca un moment comic bine jucat de Cuviosul. Am plecat spre casă şi, cam peste o lună şi jumătate, soţului meu a început să i se umfle ochiul, să se inflameze din ce în ce mai mult, pleoapa de sus să coboare peste cea de jos, era desfigurat la faţă. Problema medicală, salaziom, s-a rezolvat după două intervenţii chirurgicale şi suferinţă. Cuviosul văzuse cu mult timp înainte prin ce aveam să trecem.
Vorbim despre Cuviosul cu multă dragoste şi ne considerăm norocoşi că am întâlnit şi cunoscut un astfel de OM.
Gabriela O.
