În viaţa noastră cotidiană intrăm în contact cu o sumedenie de oameni printr-o simplă privire, printr-o vorbă sau printr-o relaţie mai complexă. Mai devreme sau mai târziu realizăm că acestea nu sunt produsul întâmplării, ci manifestări ale purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi, sunt adevărate lecţii din care – vrem sau nu – învăţăm câte ceva.
Mărturia mea se referă la modul în care Cuviosul mi-a influenţat existenţa în mod pozitiv.
În timpul studenţiei l-am cunoscut de departe în Catedrala Reîntregirii ca pe un bătrân râvnitor, care intra în biserică înainte de a începe slujba şi ieşea după ce aceasta se încheia. Îl observam cum îşi căuta un loc mai retras şi de acolo participa la slujbă ascultând, cântând, sorbind fiecare rugăciune rostită sau cântată. Nu lipseau nici metaniile şi îngenuncherile însoţite de stări profunde de rugăciune şoptită. În acele momente consideram comportamentul lui ca fiind unul poate puţin forţat, deşi nu deranjant pentru ceilalţi. Mai târziu, prin intermediul unor prieteni speciali care manifestau un respect aparte faţă de bătrânelul cel bun, aura de mister a crescut: nu am aflat informaţii despre el însă am devenit tot mai conştient că e un om al lui Dumnezeu.
Bătrânelul râvnitor m-a influenţat şi în calitatea mea de profesor de religie, prin felul de realizare a unui demers didactic pe cât de simplu, pe atât de important: modul în care ne însemnăm cu Sfânta Cruce.
Cu cei mai mici dintre elevii mei, îngeraşii de clasă pregătitoare, discutăm despre ce înseamnă să fii creştin şi ajungem la semnul Sfintei Cruci, ca formă de manifestare a credinţei. În momentul prezentării modului corect de însemnare cu Sfânta Cruce, îmi amintesc cu mult drag de Cuviosul. Îi rog pe elevi să încerce mereu să realizeze cât mai corect semnul sfânt, pentru că acest aspect este un mod de mărturisire a lui Hristos. O Cruce realizată corect arată respectul, dragostea şi recunoştinţa noastră faţă de Cel care S-a jertfit pentru noi. Le explic că atunci când vor fi mai bătrâni, ca bunicii lor, fizic nu vor mai putea face semnul Sfintei Cruci la fel de corect ca acum, în copilărie, când organismul le permite mai mult. Observăm că bătrânii nu mai fac mişcările specifice aşa cum le fac cei mici. Şi atunci le prezint şi o excepţie ca model: Cuviosul, care, ori de câte ori se însemna cu Sfânta Cruce, realiza mişcările foarte corect, „şcolăreşte” chiar, la peste 70 de ani cât avea când l-am cunoscut.
Rămâne astfel, în memoria tuturor, ca un exemplu autentic de mărturisitor al lui Hristos, pelerinul model pentru cei ce l-au cunoscut în mănăstiri şi schituri în România sau departe de casă, creştin model pentru cei care l-au întâlnit la sfintele slujbe, omul model caracterizat prin simplitate, respect şi pace. (profesor Gheorghe Acatrinei, Cornu Luncii, Suceava)
