L-am văzut prima dată pe Cuviosul pe când eram rezidentă. Stătea în faţa catedralei şi se ruga, câteodată spunea vreunui om câte un cuvânt de-ţi dezgolea cele mai ascunse păcate. Îmi era cumva teamă de el, îl ocoleam, gândindu-mă că ar putea spune cu voce tare cine ştie ce păcate ale mele. Privirea lui era atât de profundă de parcă ar fi trecut prin mine. Nu eram sigură dacă e sfânt sau nebun, eram în nedumerire… Dar într-o zi am uitat să-l ocolesc când am ieşit din catedrală. Eram cu viitorul soţ şi am dat drept peste dânsul, care, privindu-mă cu bunătate (deşi mie îmi era puţin teamă de ce va spune), ne-a întrebat, cumva retoric: „Voi vă iubiți? Aşa să vă iubiți mereu!”. Avea nişte ochi dumnezeiesc de frumoşi şi de calzi.
După mulţi ani, am văzut imaginile pe internet cu trupul neînțepenit, de la adormirea sfinţiei sale. Curioasă, am căutat alte imagini şi date despre dânsul. Parcă îl cunoşteam de undeva… Tot în acea perioadă, un preot bătrân şi plin de bunătate din Craiova a adus la biserica noastră cărţi cu minunile Cuviosului. Citind, am văzut că fusese mult timp în Craiova. Atunci mi-am amintit de el… Da, îl cunoscusem personal! Ce bucurie! Mi-l aminteam în cămașa albă, lunguță, cu capul gol, cu ochii mici, plini de lumină şi de bunătate… bătrânelul fericit. Ce mult regret că atât de îngustă la minte am fost, încât să mă tem de el. Cât de mult m-aş fi putut folosi de experiența lui, iar eu îl credeam țicnit…
Dr. Mioara Dumitru,
Craiova
