De la întâmplarea din autobuz dinspre Muiereasca spre Râmnicu Vâlcea trecuseră vreo 2-3 ani. Într-o bună zi, ne-am trezit cu Cuviosul Gherontie la uşa apartamentului nostru! Trebuie menţionat faptul că el trecea destul de des pe la Mănăstirea Hurezi; acolo a cunoscut-o pe una dintre fiicele noastre, care a ales calea monahismului. Ea l-a rugat pe Cuviosul să treacă şi pe la noi, când are drum prin Râmnicu Vâlcea. Asta se întâmpla după 1992.
Într-un interval de circa 7-8 ani, Cuviosul ne-a vizitat de cel puţin 10-12 ori, spunându-ne că merge la sora sau la maica X din mănăstirea Y, să-i ducă un chip – aşa le spunea icoanelor. Văzându-l cum arăta în exterior (de cele mai multe ori îmbrăcat doar într-o cămaşă, rareori având un pulover peste ea, cu pantaloni ponosiţi, cu capul descoperit, chiar pe vreme foarte rece, cu încălţăminte uzată şi cu două pungi mai mari de plastic, legate una de alta, în care avea alte multe pungi), îl consideram un om amărât, sărac, care îţi inspira compasiune. La noi, de regulă, Cuviosul sosea după amiaza şi, înainte de cină, el se ducea în sufragerie să îşi facă vecernia.
Nu avea nicio carte din care să citească, nici nu ne cerea nouă însă cred că ştia pe de rost anumite slujbe. Oricum, din curiozitate, ascultam la uşă cum se roagă, iar uneori băteam la uşă să văd dacă a terminat pentru a veni la masă. Ei bine, de fiecare dată, îl vedeam stând numai în genunchi, cu braţele ridicate, închinându-se foarte des şi plecându-şi capul până atingea parchetul. Se ruga întotdeauna cu voce tare. Adeseori, repeta unele fraze şi cuvinte şi se bâlbâia. Nu ştiu nici acum dacă avea într-adevăr un defect de vorbire sau dacă o făcea expres.
Reţin că, de fiecare dată, la vecernie, pomenea, din minte, sute de nume, începând cu ierarhi, preoţi, monahi, monahii, fraţi, surori şi continuând cu conducătorii ţării, cu toţi cei închişi, prigoniţi, rătăciţi, nebuni, bolnavi, săraci etc. La cei mai mulţi dintre ierarhi, stareţi, stareţe, cuvioşi, cuvioase, fraţi şi surori menţiona şi pentru ce anume se ruga pentru ei. Urmau apoi pomenirile pentru cei adormiţi în Domnul, unde îl menţiona uneori şi pe Ceauşescu.
Referitor tot la vecernie, aş mai remarca un alt amănunt semnificativ: cam după 40-50 minute băteam la uşă să-l întreb dacă a terminat, ca să vină la masă. De fiecare dată întorcea capul spre mine, fără să se ridice din genunchi, fără să-şi lase braţele în jos, făcând tot felul de mişcări din cap, din ochi, din gură, care tare mă amuzau, şi-mi răspundea: „Vin imediat, drăguţule, să fac încheierea!”.
La prima vecernie, am crezut că aşa va fi, după cum mi-a promis, însă am mai încercat de 2-3 ori să-l invit la cină şi am primit acelaşi invariabil răspuns. Vecernia lui dura foarte mult. În fine, presat de mine şi reproşându-i că întârziem din cauza lui, încheia vecernia în mare viteză, dar numai după nenumărate intervenţii.
Prof. Ion Oprea,
Râmnicu Vâlcea
